Umbra dintre noi: Povestea unei mame care își pierde fiica

— Nu vine, mamă. Ana nu vine.

Vocea lui Paul, soțul meu, era spartă, ca un geam crăpat de prea multe ori. Ținea telefonul la ureche, dar privirea îi era pierdută undeva în peretele din față. În jurul nostru, masa era întinsă, farfuriile cu sarmale aburinde, tortul cu lumânări așteptând să fie aprinse. Era aniversarea lui Paul — 65 de ani. O viață întreagă de muncă, sacrificii și dragoste pentru familie. Și totuși, lipsea ceva esențial: Ana, singura noastră fiică.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să nu las lacrimile să-mi curgă pe obraji, dar nu am reușit. Am ieșit pe balcon, să nu mă vadă Paul plângând. Afară era frig și mirosea a ploaie. M-am sprijinit de balustradă și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. M-am gândit la toate momentele când Ana era mică și venea alergând spre mine cu brațele deschise.

— Mariana, nu e vina ta, a spus Paul încet, venind după mine. Știu că te doare, dar poate are motivele ei.

— Motivele ei? Paul, e ziua ta! Cum să nu vină? Ce poate fi mai important decât familia?

Paul a oftat și a dat din umeri. Știam amândoi răspunsul, dar niciunul nu voia să-l spună cu voce tare: Rareș, soțul Anei.

De când s-a măritat cu Rareș, Ana s-a schimbat. Nu mai venea atât de des acasă, nu mai suna la fel de des. De fiecare dată când o întrebam dacă vine la masă duminica, răspundea ezitant:

— Nu știu, mamă… Vedem ce zice Rareș…

La început am crezut că e normal — fiecare familie tânără are nevoie de spațiul ei. Dar apoi au început să apară scuzele: „Rareș are mult de lucru”, „Rareș nu se simte bine”, „Rareș vrea să mergem la ai lui la țară”.

În seara aceea, după ce am suflat lumânările doar noi doi, am mers în dormitor și am luat telefonul. Am scris un mesaj lung Anei, apoi l-am șters. Ce rost avea? Oricum nu ar fi venit.

A doua zi dimineață, Ana m-a sunat. Vocea ei era stinsă:

— Mamă… îmi pare rău că n-am ajuns aseară. Rareș a avut o zi grea la serviciu și…

— Ana, tatăl tău a plâns aseară. Nu cred că-ți dai seama cât de mult ne doare.

A tăcut câteva secunde.

— Mamă… Rareș zice că familia trebuie să fie pe primul loc… dar el e familia mea acum.

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Și noi? Noi ce suntem?

— Mamă… te rog…

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am simțit vinovată imediat după aceea, dar nu mai puteam suporta să aud aceleași scuze.

Zilele au trecut greu. Paul încerca să mă înveselească:

— Hai să mergem la piață, Mariana! Să luăm flori! Să facem ceva nou!

Dar eu mă simțeam ca o umbră prin casă. Mă uitam la pozele cu Ana mică — la serbări, la ziua ei de naștere, la prima zi de școală. Unde dispăruse fata mea veselă?

Într-o duminică după-amiază, fără să anunțe, Ana a venit acasă. Era singură. Avea ochii roșii și părea obosită.

— Mamă… putem vorbi?

Am dat din cap și am tras-o în bucătărie.

— Ce se întâmplă cu tine? De ce nu mai vii acasă? De ce te-ai schimbat?

Ana a început să plângă.

— Nu știu cum să fac să fie bine pentru toată lumea… Rareș vrea să petrecem tot timpul cu familia lui sau doar noi doi… Dacă îi spun că vreau să vin aici, se supără… Zice că nu-i respect dorințele…

Am simțit cum mi se umple inima de furie și neputință.

— Ana! Tu nu vezi că te controlează? Că te izolează de noi?

— Nu e așa! Doar că… el zice că trebuie să fim uniți…

— Dar tu? Tu ce vrei?

Ana a tăcut mult timp.

— Nu știu…

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. Paul a intrat în bucătărie și ne-a privit trist.

— Ana, orice ar fi, noi suntem aici pentru tine. Dar trebuie să-ți amintești cine ești și ce contează pentru tine.

După acea discuție, Ana a început să vină mai des acasă — uneori singură, alteori cu Rareș. Dar mereu părea tensionată, ca și cum ar fi trebuit să aleagă între două lumi care nu se potriveau niciodată perfect.

Acum stau pe același balcon și mă gândesc: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru cei pe care îi iubim? Cât de mult putem accepta ca cineva din afara familiei noastre să ne schimbe copiii? Sau poate greșesc eu undeva? Voi ce ați face în locul meu?