Umbra Fiului Meu: Povestea Unei Mame Care Învăță Să Iubească Din Nou

— Nu pot să cred! Am uitat maioneza, iar Irina vine în două ore cu părinții ei! Am strigat în bucătărie, printre aburii de la sarmale și mirosul dulceag de cozonac. M-am uitat la ceas: 16:30. Era Ajunul Crăciunului și, pentru prima dată după doi ani, casa mea era din nou plină de voci. Dar nu era vocea lui Vlad. Nici râsul lui nu mai răsuna pe holuri. De când l-am pierdut în acel accident stupid de motocicletă, fiecare sărbătoare era o rană deschisă.

Am tras pe mine paltonul vechi al mamei și am ieșit în frigul aspru de decembrie. Pe drum spre supermarket, gândurile mi se învârteau ca un carusel: „Oare Irina chiar vrea să fie aici? Sau vine doar din obligație? Oare mă urăște pentru că nu am știut să-l protejez pe Vlad?”

La supermarket, rafturile erau aproape goale. O bătrână cu un fular roșu se certa cu un tânăr pentru ultima cutie de maioneză. Am oftat și am trecut mai departe. În minte mi-a răsunat vocea lui Vlad: „Lasă, mamă, improvizează! Tu faci cea mai bună salată boeuf chiar și fără maioneză!” Am zâmbit amar.

Când m-am întors acasă, Irina era deja acolo. Stătea în bucătărie, cu ochii roșii de la plâns sau poate de la ceapă. Părinții ei vorbeau încet în sufragerie. Am simțit cum mă strânge ceva în piept.

— Nu am găsit maioneză, i-am spus încet.
— Nu-i nimic, mătușa Lenuța a adus una de casă, a răspuns ea fără să mă privească.

Am început să toc legumele împreună. Tăcerea dintre noi era apăsătoare. De când Vlad nu mai era, relația noastră se schimbase. La început ne-am apropiat — plângeam împreună, ne țineam în brațe. Dar apoi, fiecare a început să-și poarte durerea singur. Eu am devenit obsedată să o protejez pe Irina, să-i fiu sprijin, dar simțeam că o sufoc.

— Irina, știi că poți să-mi spui orice, nu? am încercat eu timid.
Ea a lăsat cuțitul jos și s-a uitat la mine pentru prima dată în acea zi.
— Știu… dar uneori simt că nu pot să respir aici. Că totul îmi amintește de el și… și de ce am pierdut.

M-am așezat lângă ea. Mi-am pus mâna peste a ei.
— Și eu simt la fel. Dar știi ce mă ține în viață? Faptul că te am pe tine. Că pot să fiu încă mamă pentru cineva.

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns. În acel moment am simțit că zidurile dintre noi se prăbușesc puțin câte puțin.

Seara a trecut cu greu. Părinții Irinei au încercat să destindă atmosfera cu glume vechi de familie, dar nimeni nu râdea cu adevărat. La desert, Irina s-a ridicat brusc:
— Trebuie să vă spun ceva.
Toți am tăcut.
— M-am gândit mult… și cred că e timpul să plec din țară. Am primit o ofertă de muncă la Cluj și… simt că trebuie să încerc să-mi refac viața.

Am simțit cum mi se taie respirația. Sufletul meu striga: „Nu pleca! Nu mă lăsa singură!” Dar am zâmbit forțat.
— Dacă asta te face fericită… trebuie să faci ce simți.

După ce toți au plecat, am rămas singură în bucătărie. Am privit poza lui Vlad de pe perete și am început să vorbesc cu el ca altădată:
— Ai fi mândru de ea, nu-i așa? Eu… eu nu știu dacă pot să trăiesc fără voi doi. Dar poate că a venit timpul să o las să zboare…

În zilele următoare, Irina a început să-și facă bagajele. Am ajutat-o la fiecare pas, ascunzându-mi lacrimile după ușa camerei. În ultima zi înainte să plece, mi-a lăsat o scrisoare pe masă:
„Dragă mamă,
Nu știu dacă voi putea vreodată să-ți spun cât de mult ai însemnat pentru mine după ce Vlad a plecat. Ai fost lumina mea când totul era întuneric. Te rog să nu uiți niciodată că ai fost și vei fi mereu mama mea.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. În ziua plecării ei, am mers împreună la cimitir. Am pus flori pe mormântul lui Vlad și am stat mult timp în liniște.

— Să ai grijă de tine acolo, i-am spus înainte să urce în tren.
— Și tu… Să nu uiți să trăiești, mi-a răspuns ea zâmbind printre lacrimi.

Acum casa e din nou goală. Dar simt că undeva, între pereții aceștia reci, s-a aprins o nouă speranță. Poate că iubirea nu moare niciodată — doar se transformă.

Mă întreb adesea: câți dintre noi reușim cu adevărat să lăsăm trecutul în urmă? Oare putem fi din nou fericiți după ce pierdem tot ce iubim?