Umbra Mamei-Soacre: Când Ușa Rămâne Încuiată
„Victoria, știu că ești acasă! Am văzut căruciorul la ușă!” Glasul strident al soacrei mele, doamna Mariana, răsuna pe holul blocului, amestecându-se cu ecoul pașilor grăbiți ai vecinilor. Inima îmi bătea nebunește. M-am lipit de ușă, ținându-mi respirația, cu fetița mea, Ilinca, dormind în camera alăturată. Nu voiam să deschid. Nu puteam. Nu astăzi.
Nu era prima dată când Mariana apărea neanunțată. De când m-am măritat cu Radu, fiul ei, simțeam că nu mai am niciun colț doar al meu. Îmi aminteam perfect ziua nunții: „Să știi, draga mea, că la noi în familie nu există secrete. Ușa e mereu deschisă!”, mi-a spus atunci, cu un zâmbet larg și privirea aceea pătrunzătoare. Am zâmbit politicos, dar în sufletul meu s-a strecurat o umbră de teamă.
După ce s-a născut Ilinca, vizitele au devenit tot mai dese. La început am încercat să fiu politicoasă. „Veniți oricând doriți”, îi spuneam lui Mariana, deși nu simțeam asta niciodată. Dar când a început să intre direct cu cheia pe care i-o dăduse Radu „ca să nu stea pe hol”, am simțit că mă sufoc.
Astăzi însă, după o noapte albă cu Ilinca bolnavă și o ceartă aprinsă cu Radu despre cât de mult ar trebui să se implice mama lui în viața noastră, nu mai puteam. Am stat nemișcată, ascultând cum Mariana lovește ușor în ușă și oftează teatral.
— Victoria! Nu fi copilă! Deschide, că doar nu te ascunzi de mine!
Am strâns din dinți. În minte mi se derulau toate momentele în care m-am simțit invadată: când a aranjat hainele Ilincăi după bunul ei plac, când a criticat felul în care gătesc sau când a spus la masă, în fața tuturor: „Pe vremea mea, mamele nu stăteau pe telefon toată ziua!”
Telefonul a vibrat. Era Radu.
— Ce faci? Mama zice că nu-i deschizi. Ești acasă?
— Da, sunt acasă. Ilinca doarme și eu am nevoie de liniște. Te rog să-i spui să plece.
— Victoria, e mama! Nu poți să o lași pe hol ca pe un străin!
— Radu, nu mai pot! Simt că nu mai am aer în casa asta! E casa noastră, nu a ei!
A urmat o tăcere grea. Am auzit cum Mariana vorbea cu vecina de la trei:
— Săraca fată, cred că nu se descurcă singură… Poate are nevoie de ajutor și nu recunoaște.
M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. De ce trebuie să mă justific pentru dorința de a avea intimitate? De ce e atât de greu să pun limite fără să par nerecunoscătoare sau rea?
Când Ilinca s-a trezit plângând, am luat-o în brațe și am mers la geam. Mariana încă era pe hol, vorbind la telefon cu cineva — probabil cu sora ei — povestindu-i cât de „rece” sunt eu.
În acea clipă am decis: nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi invadeze spațiul fără permisiunea mea. Am trimis un mesaj scurt lui Radu: „Ori suntem o familie doar noi trei, ori nu mai suntem deloc.”
Seara, când Radu a venit acasă, tensiunea plutea între noi ca un nor greu.
— Chiar ai încuiat ușa mamei? a întrebat el cu voce joasă.
— Da. Pentru prima dată am făcut ceva pentru mine. Pentru noi.
— Știi că o să fie scandal…
— Știu. Dar nu mai pot trăi cu frica asta zilnică. Vreau ca Ilinca să crească într-o casă unde mama ei nu tremură de fiecare dată când sună cineva la ușă.
Radu s-a așezat lângă mine și a oftat adânc.
— Poate ai dreptate… Dar cum îi spunem mamei tale că trebuie să stea departe?
— Cu blândețe, dar ferm. E timpul să ne trăim viața după regulile noastre.
A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Mariana: „Sper că ești bine. Să știi că eu doar vreau ce e mai bun pentru voi.”
Am răspuns simplu: „Și eu vreau ce e mai bun pentru familia mea.”
Nu știu dacă am procedat corect sau dacă am rănit-o iremediabil pe Mariana. Dar știu sigur că fiecare familie are nevoie de granițe sănătoase ca să poată respira.
Oare câte femei trăiesc cu teama de a-și apăra spațiul personal? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toată lumea se așteaptă să spunem „da”? Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta.