Umbra Preferințelor: Povestea Unei Mame Între Două Lume

— Nu-i corect, mami! De ce Vlad primește mereu jucării noi de la bunica și eu niciodată? Vocea Marei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa care fierbea pe aragaz. M-am oprit din amestecat și am simțit cum mi se strânge inima. Avea doar șase ani, dar deja învățase ce înseamnă să fii dat la o parte.

Nu era prima dată când Mara observa diferențele. De fiecare dată când mergeam la soacră-mea, doamna Cornelia, Vlad era centrul universului ei. Îl lua în brațe, îi aducea dulciuri scumpe, îi povestea despre cât de deștept e el la școală. Mara primea un zâmbet politicos și, uneori, o carte veche sau o păpușă cu părul încâlcit. Am încercat să nu bag în seamă la început, să cred că exagerez. Dar când copilul meu a început să plângă înainte de fiecare vizită la bunici, am știut că nu mai pot ignora.

— Mara, poate bunica nu-și dă seama… am încercat să-i explic, dar ochii ei mari și triști m-au făcut să mă simt vinovată că nu pot face mai mult.

Soțul meu, Radu, mereu a evitat subiectul. — Lasă, Irina, că-s copii. Nu-și dau ei seama… Dar eu știam că nu e așa. Și eu am crescut într-o familie unde preferințele au lăsat răni adânci. Știam cât doare.

Într-o duminică, după ce Vlad a primit o bicicletă nouă de la bunica, iar Mara doar o ciocolată mică (pe care nici măcar nu avea voie să o mănânce pentru că avea alergie la lapte), am cedat.

— Cornelia, putem vorbi puțin? am întrebat-o după masă, când copiii se jucau în curte.

M-a privit mirată peste ochelarii ei cu ramă groasă. — Sigur, Irina. Ce s-a întâmplat?

Mi-am adunat curajul. — Mara simte că nu e iubită la fel ca Vlad. Și eu văd asta. Nu e corect față de ea.

A oftat teatral. — Vai de mine, iar începi cu prostiile astea? Vlad e băiatul lui Sorin, fratele lui Radu. Sorin e plecat în Germania, n-are cine să-l răsfețe pe copil. Mara are tot ce-i trebuie acasă.

— Dar nu e vorba doar de lucruri materiale! E vorba de atenție, de afecțiune…

— Irina, nu exagera! Fiecare copil are locul lui. Vlad e mai mic, are nevoie de mine mai mult.

M-am ridicat brusc și am ieșit afară cu lacrimi în ochi. Mara s-a uitat la mine speriată. Am strâns-o în brațe și i-am promis că nu o să mai mergem prea curând la bunici.

Acasă, Radu a ridicat din umeri. — Ce vrei să fac? E mama… Nu pot să-i spun eu cum să-și arate dragostea.

— Dar poți să-ți aperi copilul! am țipat fără să-mi dau seama.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Mara s-a culcat plângând, iar eu am stat pe întuneric gândindu-mă dacă nu cumva greșesc ținând-o departe de bunica ei. Dar apoi mi-am amintit cum mă simțeam eu când eram mică și bunica mea îi spunea surorii mele că e „fata cea bună”, iar eu eram „cea năzdrăvană”. Știam cât poate durea un cuvânt spus pe jumătate sau o privire rece.

Zilele au trecut greu. Mara întreba mereu dacă nu mergem la bunici. O vedeam că suferă, dar prefera să stea acasă decât să fie ignorată. Într-o zi, după școală, a venit acasă cu o scrisoare pentru bunica ei. „Poate dacă îi scriu cât o iubesc, o să mă iubească și ea mai mult”, mi-a spus cu voce tremurată.

Am citit scrisoarea și mi-au dat lacrimile: „Dragă bunico, îmi doresc să mă iei și pe mine în brațe ca pe Vlad. Și eu sunt bună la școală și îmi place să-ți povestesc ce fac. Te iubesc mult.”

Am pus scrisoarea într-un plic și am dus-o personal Corneliei. A citit-o fără să clipească și mi-a spus sec:

— Copiii sunt sensibili… O să treacă.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi.

În următoarele luni am încercat să compensez lipsa afecțiunii bunicii cu tot ce am putut: excursii mici, seri de povești, prieteni noi pentru Mara. Dar rana rămânea acolo. La fiecare zi de naștere sau Crăciun când Vlad primea cadouri scumpe și Mara doar un pulover tricotat în grabă, durerea revenea ca un ecou.

Am început să mă cert tot mai des cu Radu. El nu voia să-și supere mama, eu nu voiam să-mi las copilul pradă nedreptăților. Într-o seară l-am întrebat:

— Dacă Mara ar fi băiat și Vlad fată, crezi că ar fi altfel?

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Poate…

Atunci am înțeles că lupta mea nu era doar cu soacra mea, ci cu o mentalitate adânc înrădăcinată în familie: băieții sunt mai importanți decât fetele.

Am început să citesc despre traumele favoritismului în familie și am descoperit cât de mulți copii suferă din cauza asta. Am găsit curajul să vorbesc deschis cu alte mame la școală și am aflat că nu sunt singura care trece prin așa ceva.

Într-o zi, Mara mi-a spus:

— Mami, știi ce? Eu te am pe tine și tu mă iubești destul pentru toată lumea.

Am plâns atunci ca niciodată. Mi-am dat seama că uneori nu putem schimba oamenii din jurul nostru, dar putem schimba modul în care reacționăm la nedreptate.

Astăzi încă mă doare când văd cum Vlad e ridicat în slăvi la mesele de familie și Mara stă retrasă lângă mine. Dar știu că dragostea mea pentru ea contează mai mult decât orice cadou sau atenție superficială.

Mă întreb adesea: câți copii ca Mara cresc cu sentimentul că nu sunt suficient de buni doar pentru că cineva din familie a decis să iubească „mai mult” pe altcineva? Oare câte familii se destramă din cauza unor preferințe pe care nimeni nu are curajul să le recunoască?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?