Umbra Singurătății: Povestea Vieții Mele la 70 de Ani

— Mamă, nu poți să înțelegi că am și eu viața mea? Irina ridică vocea, iar eu simt cum inima mi se strânge ca o frunză uscată sub bocanc. Stau pe marginea canapelei din sufrageria ei, cu mâinile împreunate în poală, încercând să nu plâng. Miroase a ciorbă de perișoare și a detergent scump, dar niciun miros nu poate acoperi răceala din aer.

Nu știu când am ajuns să fiu o povară. Poate atunci când am început să uit unde pun lucrurile, sau când am început să mă plâng de dureri de spate, sau poate când am sunat-o pe Irina la miezul nopții doar ca să-i spun că mi-e frică. De fapt, știu: a fost în ziua în care soțul meu, Doru, a murit. Atunci s-a rupt ceva în mine și în familia noastră. Irina s-a schimbat. A devenit mai distantă, mai ocupată, mereu pe fugă între serviciu, soțul ei, Vlad, și copiii lor adolescenți.

— Mamă, nu pot să vin la tine în fiecare zi! Am și eu problemele mele! De ce nu vorbești cu vecinele tale? Sau du-te la biserică, la clubul pensionarilor… orice! Dar lasă-mă și pe mine să respir!

Mă uit la ea și nu recunosc fata pe care am crescut-o cu atâta dragoste. Îmi amintesc cum îi făceam codițe dimineața înainte de școală, cum îi coseam rochițe din resturi de material și cum îi citeam povești seara. Acum, fiecare întâlnire e o negociere. Cât timp pot sta? Ce pot cere? Cât de mult pot vorbi despre mine fără să o obosesc?

În apartamentul meu din Drumul Taberei e liniște. Prea multă liniște. Aud doar ceasul vechi din sufragerie și uneori vecinii certându-se prin pereți. Mă uit la pozele cu Doru și cu Irina mică. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să mă vadă slabă.

Într-o zi, am încercat să merg la clubul pensionarilor din cartier. Erau acolo câteva femei de vârsta mea, jucau rummy și vorbeau tare despre pensii și rețete de prăjituri. M-am așezat timid lângă ele.

— Dumneavoastră sunteți nouă? mă întreabă o doamnă cu părul vopsit roșcat.
— Da… sunt Maria. Am rămas singură acum doi ani.
— Ei, dragă, toți suntem singuri aici! Hai la o partidă!

Am zâmbit politicos, dar nu m-am simțit deloc parte din grupul lor. Parcă fiecare avea deja povestea lui, prieteniile lui vechi. Eu eram doar o umbră printre ei.

Seara, când am ajuns acasă, am găsit un mesaj vocal de la Irina:
— Mamă, sper că ai avut o zi bună. Îmi pare rău că am țipat dimineață… Dar chiar nu mai pot. Vlad e stresat la muncă, copiii au probleme la școală… Nu știu ce să fac cu tine.

Am ascultat mesajul de trei ori. M-am simțit vinovată că exist. Că am nevoie de ea. Că nu pot fi ca alte mame care „nu deranjează”.

Într-o duminică, am decis să merg neanunțată la ei. Am cumpărat cozonac de la brutărie și am bătut la ușă cu inima cât un purice.

— Mamă?! Ce cauți aici? Nu ți-am spus să mă suni înainte?
— Am vrut doar să văd copiii… Să vă aduc ceva dulce…
— Nu e momentul potrivit! Vlad doarme după tura de noapte, copiii au teme… Te rog, mamă!

Am plecat cu cozonacul sub braț și lacrimile curgând pe obraji. Pe stradă, oamenii treceau grăbiți pe lângă mine. Nimeni nu vedea cât de mică mă simțeam.

În seara aceea am stat pe balcon și m-am uitat la luminile orașului. M-am întrebat dacă Irina mă iubește sau doar mă suportă din obligație. Dacă aș dispărea mâine, ar simți lipsa mea sau ar răsufla ușurată?

A doua zi dimineață m-a sunat vecina de la trei:
— Doamna Maria, nu vreți să veniți la mine la cafea? Am făcut plăcintă cu mere.

Am acceptat din politețe. Am vorbit despre vreme, despre scumpiri și despre copii care nu mai au timp de părinți. M-am simțit puțin mai puțin singură.

Seara i-am scris Irinei un mesaj:
„Te iubesc mult. Știu că ai multe pe cap. Dacă vreodată ai nevoie de mine sau vrei doar să stăm de vorbă, eu sunt aici.”

Nu mi-a răspuns decât după două zile:
„Și eu te iubesc, mamă. Îmi pare rău că nu pot fi mai prezentă.”

Mi-au dat lacrimile din nou. Poate că nu sunt chiar atât de singură pe cât cred. Poate că fiecare dintre noi duce o luptă invizibilă.

Acum încerc să-mi găsesc rostul în fiecare zi: citesc, cos goblenuri pentru nepoți, ies uneori în parc și privesc copiii jucându-se. Dar dorul de familie rămâne ca o rană care nu se vindecă niciodată.

Mă întreb adesea: oare e vina mea că am ajuns o povară? Sau pur și simplu așa e viața când îmbătrânești într-o lume care merge prea repede pentru pașii tăi mici?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Sau poate îl aveți voi.