Umbra Trecutului: Povestea Anei și a Renașterii Sale

— Ana, nu mai comenta! Am spus că ne mutăm și gata! vocea lui Doru a răsunat ca un trăsnet în bucătăria mică, unde aburii de la ciorbă se amestecau cu neliniștea mea. M-am uitat la Ilinca, care își strângea păpușa la piept, ochii ei mari întrebându-mă fără cuvinte dacă totul va fi bine.

Nu era prima dată când Doru ridica tonul. De fapt, nici nu mai știam când vorbele lui au început să doară mai tare decât orice palmă. Crescusem într-o familie unde tăcerea era lege, iar supunerea – virtute. Tata nu vorbea mult, dar când o făcea, mama se oprea din orice. Așa am învățat să nu pun întrebări. Să nu cer explicații. Să nu mă gândesc la ce vreau eu.

Când Doru a venit acasă cu vestea că a găsit o casă „la țară, aproape gratis”, am simțit un nod în stomac. Nu pentru că nu-mi plăcea ideea de liniște, ci pentru că știam că nu era alegerea mea. Dar am tăcut. Am împachetat. Am plecat.

Casa era o ruină. Pereții crăpați, acoperișul lăsa ploaia să picure pe podeaua de lut. În prima noapte, am dormit îmbrăcate, eu și Ilinca, cu frica în sân și cu Doru sforăind în camera alăturată. Dimineața, el a plecat „să rezolve niște treburi” și nu s-a mai întors zile întregi.

— Mami, unde e tata? m-a întrebat Ilinca după a treia zi.
— Are treabă la oraș, iubita mea. O să vină curând.

Dar știam că nu va veni. Simțeam asta în oasele mele obosite. În fiecare zi mă luptam cu frigul, cu foamea și cu disperarea. Am început să bat din poartă-n poartă prin sat, cerând de lucru sau măcar o pâine uscată pentru copilul meu. Unii mă priveau cu milă, alții cu suspiciune.

— Ce-ai pățit, femeie? De ce te-a lăsat bărbatul singură aici? m-a întrebat tanti Viorica, vecina de peste drum.
— Așa a vrut el… am șoptit rușinată.

Într-o seară, când Ilinca a făcut febră mare și nu aveam bani nici de paracetamol, am simțit că mă prăbușesc. Am plâns în tăcere lângă patul ei, rugându-mă să treacă noaptea fără tragedii. Atunci am auzit bătăi în ușă.

Era Sorin, preotul satului. Venise să ne aducă niște lemne și un borcan de miere.
— Ana, nu ești singură aici. Dacă ai nevoie de ajutor, spune-mi.

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată după mult timp, cineva mă vedea cu adevărat. Sorin și soția lui m-au ajutat să o duc pe Ilinca la dispensar și mi-au găsit de lucru la magazinul din sat. Încet-încet, am început să respir din nou.

Au trecut luni până când Doru s-a întors. Era beat și furios că nu-l așteptasem „cum trebuie”. A încercat să mă facă să mă simt vinovată pentru tot: pentru casa dărăpănată, pentru lipsa banilor, pentru faptul că Ilinca era bolnavă.

— Tu ești de vină! Dacă ai fi fost o femeie adevărată…

Atunci ceva s-a rupt în mine. Nu mai eram fata care accepta orice. Nu mai eram femeia care tăcea. Am ridicat privirea spre el și i-am spus:
— Nu mai ai ce căuta aici. Eu și Ilinca ne descurcăm fără tine.

A râs disprețuitor și a plecat trântind ușa. Dar de data asta nu mi-a mai fost frică. În zilele care au urmat, am simțit cum satul devine acasă. Am început să râd din nou cu Ilinca, să gătesc fără teamă că voi fi certată pentru orice greșeală măruntă.

Într-o zi, la magazin a venit Doru. Era slab, neras și cu ochii tulburi.
— Ana… pot să vorbesc cu tine?

L-am privit fără ură, dar și fără milă.
— Nu mai avem nimic de spus unul altuia.

A plecat fără să se uite înapoi. Și atunci am știut că sunt liberă.

Acum, când privesc la Ilinca jucându-se în curte cu ceilalți copii din sat, mă întreb: câte femei ca mine mai trăiesc încă în umbra fricii? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Poate povestea mea va da curaj altcuiva să-și caute lumina.