Umbra Trecutului: Povestea Mea Printre Reguli Uitate

— Nu ai voie să pleci la oraș, Irina! Ai auzit ce-am spus? Glasul tatălui meu, răgușit de atâta muncă și tutun, a răsunat în bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de vreme. M-am oprit cu mâna pe clanța ușii, simțind cum inima îmi bate nebunește. Mama, cu ochii umezi, a încercat să-l liniștească: — Las-o, Gheorghe, poate că are dreptate… poate că acolo e viitorul ei.

Dar tata a trântit pumnul în masă. — Viitorul ei e aici! La fel ca al nostru, la fel ca al bunicului Ilie! Nu ne-am abătut niciodată de la reguli și nici n-o să începem acum!

Am crescut într-un sat uitat de lume din Bărăgan, unde fiecare casă păstra povești vechi și fiecare familie avea reguli nescrise. Dar la noi era altfel. Bunicul Ilie, omul pe care toți îl respectau și se temeau deopotrivă, lăsase în urmă nu doar o gospodărie, ci și un set de reguli pe care tata le repeta obsesiv: „Nu minți niciodată. Nu pleca departe de casă. Nu-ți uita rădăcinile. Nu-ți trăda familia.”

Când eram mică, mi se păreau firești. Dar acum, la 19 ani, cu visuri mari și dorința de a studia medicina la București, simțeam că mă sufocă. Într-o seară ploioasă, am găsit în podul casei un jurnal vechi, cu coperți roase și pagini îngălbenite. Era scrisul bunicului. Pe prima pagină scria: „20 de reguli pentru o viață dreaptă.”

Am început să citesc cu nesaț. Fiecare regulă era o poveste în sine: „Ajută pe cel căzut chiar dacă nu-ți cere.” „Nu judeca înainte să asculți.” „Nu lăsa mânia să-ți întunece mintea.” M-am întrebat de ce nimeni nu mi le-a spus așa, cu blândețe și înțelepciune, ci doar ca pe niște porunci reci.

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu tata despre ce am găsit. — Tata, ai citit vreodată jurnalul bunicului? El s-a uitat la mine cu ochii lui cenușii, obosiți. — Nu-i nevoie să citesc. Le știu pe toate pe dinafară. Dar tu nu pricepi: lumea nu s-a schimbat. Dacă pleci, o să te pierzi.

— Poate că lumea s-a schimbat mai mult decât crezi… am șoptit eu.

A urmat o tăcere grea. Mama m-a strâns în brațe noaptea aceea și mi-a spus: — Și eu am vrut să plec când eram ca tine. Dar n-am avut curajul. Poate tu o să ai.

În ziua plecării mele spre București, tata nu a venit la gară. M-am urcat în tren cu jurnalul bunicului în geantă și lacrimi în ochi. În primele luni la facultate, m-am simțit pierdută printre străini, dar regulile bunicului mă urmăreau: „Nu te teme să ceri ajutor.” „Fii cinstit cu tine însuți.”

Într-o noapte târzie, după un examen ratat și o ceartă cu colega mea de cameră, am deschis din nou jurnalul. Am plâns citind: „Iartă-te când greșești. Numai așa poți merge mai departe.”

Au trecut doi ani până când m-am întors acasă. Tata era mai bătrân, mai tăcut. M-a privit lung și mi-a spus doar atât: — Ai încălcat toate regulile mele… dar ai respectat unele ale lui Ilie.

Am zâmbit printre lacrimi și i-am întins jurnalul. — Poate că e timpul să le citim împreună.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte dintre regulile trecutului ne ajută cu adevărat să fim oameni mai buni? Și câte ne țin prizonieri într-o lume care nu mai există? Poate că adevărata înțelepciune e să știm când să păstrăm și când să lăsăm să plece… Voi ce credeți? Ce reguli v-au modelat viața?