Umbra Trecutului: Povestea unei Familii Românești

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc aici, mă sufoc!
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii ciorbei și mirosul de pâine caldă. Era decembrie, iar afară ningea ca-n povești, dar în casă era furtună. M-am oprit din spălatul vaselor și l-am privit: ochii lui căprui, aceiași pe care îi avea și când era copil, acum ardeau de frustrare.

— Și unde vrei să pleci? La cine? Ce crezi că găsești acolo, Radu? Am crescut împreună în țara asta, am tras la jug, am îndurat totul… Pentru ce? Ca să pleci tu?

El s-a ridicat brusc de la masă, scaunul scârțâind pe gresia veche. Tata, Ilie, stătea tăcut în capătul mesei, cu mâinile noduroase strânse pe cana de ceai. Nu spunea nimic, dar știam că-l doare. Radu era singurul nostru copil.

— Mamă, nu mai e ca pe vremea voastră! Nu mai vreau să mă zbat pentru nimicuri. Vreau să trăiesc, nu doar să supraviețuiesc!

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am gândit la anii ’90, când eram tânără și visam să fug și eu undeva, oriunde. Dar n-am avut curaj. Am rămas aici, în satul nostru din Bărăgan, am crescut animale, am muncit pământul, am făcut tot ce-am putut pentru el. Pentru el!

— Și eu ce fac dacă pleci? Ce facem noi? Să stăm aici ca două umbre?

Radu s-a uitat la mine cu milă și furie.

— Mamă… nu pot trăi viața ta! Nici a voastră! Eu vreau altceva!

A ieșit trântind ușa. Am rămas cu Ilie, care nu spunea nimic. Doar oftatul lui greu umplea camera.

— Lasă-l, Viorico. E băiat mare. Poate-i va fi mai bine acolo…

— Dar noi? Noi ce mai suntem fără el?

Ilie a dat din umeri. Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. M-am dus la fereastră și am privit zăpada care se așternea peste uliță. M-am gândit la mama mea, care plângea când am plecat la oraș după liceu. La tata, care nu mi-a spus niciodată că-i e dor de mine. Oare așa e mereu? Să-ți vezi copilul plecând și să nu poți face nimic?

Seara târziu, Radu s-a întors. Era palid și ochii îi erau roșii.

— Mamă… nu vreau să te rănesc. Dar aici nu mai am niciun viitor. Am încercat totul: facultate, joburi prost plătite… Nu pot să-mi fac o familie aici. Vreau să încerc în Germania. Am un prieten acolo care mă ajută.

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Și dacă nu te descurci? Dacă te pierzi printre străini?

— Mai rău ca aici nu poate fi. Aici mă pierd pe zi ce trece.

L-am îmbrățișat strâns. Mirosul lui de copil mare mi-a umplut nările. Am plâns amândoi.

A doua zi a început pregătirea: acte, bagaje, telefoane la rudele din oraș pentru bani de drum. Satul forfotea de zvonuri: „Radu al Vioricăi pleacă afară!” Unii ne priveau cu invidie, alții cu milă.

În noaptea dinaintea plecării, am stat la masă toți trei. Ilie i-a dat o iconiță mică.

— S-o ții la tine, băiete. Să nu uiți de unde ai plecat.

Radu a zâmbit trist.

— N-o să uit niciodată.

L-am condus la autogară în zori. L-am privit cum urcă în autocar și mi s-a părut că ia cu el toată lumina casei noastre.

Au trecut luni. Primele telefoane au fost pline de entuziasm: „Mamă, aici e altfel! Sunt respectat! Am găsit un job!” Apoi au venit tăcerile lungi și vorbele scurte: „Sunt obosit… Mi-e dor de voi.”

Într-o zi m-a sunat plângând:

— Mamă… nu știu dacă am făcut bine…

Am simțit că mă prăbușesc.

— Radu, vino acasă dacă nu poți!

— Nu pot… Nu pot să mă întorc cu mâna goală…

Am început să-i trimit pachete: zacuscă, slănină, cozonac de Paște. Fiecare borcan era o bucățică din mine.

Ilie s-a îmbolnăvit între timp. Inima lui bătrână n-a mai rezistat dorului. L-am dus la spital la Slobozia. Radu n-a putut veni la înmormântare; nu avea acte în regulă.

Am rămas singură în casa mare și rece. Vecinii mă întrebau mereu:

— Ce face băiatul? Când vine?

Nu știam ce să le spun.

Într-o zi m-a sunat:

— Mamă… m-am însurat aici. Am cunoscut o fată bună… O cheamă Ioana, e tot din România.

Am plâns iar: de bucurie și de tristețe.

Acum scriu aceste rânduri privind poza lui Radu cu Ioana și fetița lor blondă. Îmi trimit bani din când în când și mă sună pe video să-mi arate cum crește nepoata mea.

Dar casa e tot goală fără râsul lor.

Mă întreb uneori: oare am greșit că l-am lăsat să plece? Sau asta e menirea unei mame — să-și lase copilul să-și caute fericirea oriunde ar fi ea?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum reziști când tot ce iubești e atât de departe?