Umbra unei promisiuni: Povestea unui tată și a fiului său în România de azi

— Tată, ai mâncat azi? Vocea lui Rareș răsună prin telefon, caldă, dar cu o umbră de îngrijorare. Strâng receptorul cu mâna tremurândă, încercând să-mi ascund foamea care mă roade de două zile.

— Da, măi băiete, am mâncat. Ce să fac, mi-am făcut o ciorbă de legume. Să nu-ți faci griji pentru mine, îi răspund cu un zâmbet forțat pe buze, deși stomacul mi se strânge de la minciună.

Afară, iarna mușcă din geamurile vechi ale apartamentului meu din Bacău. Caloriferele sunt reci de două săptămâni; am oprit căldura ca să pot plăti măcar lumina. Pensia mea abia ajunge pentru medicamente și o pâine la două zile. Dar Rareș nu trebuie să știe. El e la București, are serviciu bun la bancă, dar și rate la apartament, copil mic, soție bolnavă… Cum să-i spun că nu mai am bani nici pentru cartofi?

Mă uit la poza lui de pe raft – zâmbește larg, cu fiica lui în brațe. Îmi amintesc promisiunea făcută când a plecat la facultate: „Tată, n-o să-ți lipsească nimic niciodată.” Dar viața nu e ca în promisiuni. Și eu nu pot să-i cer nimic. Mândria mă ține captiv între pereții umezi ai apartamentului.

Într-o seară, bate cineva la ușă. E vecina de la trei, doamna Stanciu.

— Domnu’ Ilie, am făcut niște sarmale… poate vreți și dumneavoastră câteva?

Îmi vine să plâng de rușine. Accept farfuria cu un zâmbet stins.

— Mulțumesc, sunteți o comoară…

Închid ușa și mă prăbușesc pe scaun. Mănânc încet, cu lacrimi în ochi. Nu pentru că sarmalele sunt calde, ci pentru că mi-e rușine că am ajuns aici. Cândva eram profesor de matematică – respectat, cu elevi care mă salutau pe stradă. Acum mă ascund după perdea când vine poștașul cu facturile.

Rareș mă sună din nou duminică seara.

— Tată, vin acasă weekendul viitor. Să nu gătești nimic, aduc eu tot ce trebuie!

Îmi sare inima din piept. Cum să-l primesc aici? Pereții sunt plini de igrasie, frigiderul aproape gol…

— Nu te deranja, Rareș! Mai bine ne vedem la o cafea în oraș.

— Nu, tată! Vreau să stau acasă… Mi-e dor de camera mea.

Nu mai pot evita. Încep să fac curat cu mâinile înghețate. Scot din dulap o pătură veche, încerc să acopăr petele de pe perete. Merg la piață cu ultimii bani și cumpăr două ouă și o ceapă. Poate improvizez o omletă…

Sâmbătă dimineața bate la ușă. Rareș intră cu sacoșe pline.

— Tată… e frig aici! Ai pățit ceva cu centrala?

Înghit în sec.

— E defectă… Aștept să vină cineva s-o repare.

Se uită lung la mine. Ochii lui caută adevărul pe care îl ascund sub zâmbetul meu obosit.

— Tată… ai slăbit mult. Ce se întâmplă?

Nu mai pot. Mă prăbușesc pe scaun și izbucnesc în plâns.

— Iartă-mă, Rareș… Nu voiam să te împovărez. N-am vrut să știi cât de greu mi-e…

El lasă sacoșele jos și mă ia în brațe.

— De ce nu mi-ai spus? Sunt fiul tău! Pentru ce suntem familie dacă nu ne sprijinim?

Îmi vine greu să-i explic rușinea care mă apasă ca o piatră pe piept.

— Mi-a fost teamă că-ți stric liniștea… Că n-o să mai fii mândru de mine.

Rareș oftează adânc.

— Tată… eu sunt mândru de tine pentru tot ce ai făcut pentru mine! Nu pentru ce ai sau n-ai acum.

Stăm mult timp îmbrățișați. Pentru prima dată după ani de zile simt că povara se mai ușurează puțin.

În zilele următoare Rareș mă ajută să repar caloriferele, aduce alimente și chiar vorbește cu primarul pentru ajutor social. Îmi e greu să accept, dar văd că nu sunt singur.

Totuși, când rămân singur seara, mă întreb: oare câți bătrâni ca mine trăiesc în tăcere și rușine? Câți părinți aleg să sufere singuri doar ca să nu-și împovăreze copiii? Poate că demnitatea nu înseamnă să ascunzi adevărul, ci să ai curajul să-l spui celor dragi.

Voi ce ați face în locul meu? E mai bine să suferi în taină sau să ceri ajutorul celor pe care îi iubești?