Umbra unui azil: Povestea mea între două lumi

— Bunico, mama a zis că trebuie să te ducem la azil. Am auzit-o când vorbea cu tata aseară, șopti Mara, nepoata mea, cu ochii mari și umezi, în timp ce mă ținea strâns de mână pe banca din fața blocului.

Am simțit cum mi se oprește inima. Aerul rece al dimineții nu mai avea mirosul acela proaspăt de tei, ci un iz amar, ca și cum cineva ar fi stins lumina din sufletul meu. M-am uitat la Mara, încercând să-i zâmbesc, dar buzele mi s-au strâns într-o linie subțire. Nu era vina ei. Copiii nu mint despre astfel de lucruri.

— Nu te teme, draga mea. Sunt sigură că mama ta glumea, am spus încet, dar vocea mi-a tremurat.

Mara s-a lipit de mine și mi-a șoptit la ureche:
— Nu glumea, bunico. Era supărată că nu mai ai bani să ne ajuți cu ratele la apartament.

Asta era. Banii. Mereu banii. Am vândut casa din sat ca să pot să-mi iau un apartament mic în oraș și să fiu aproape de ei. Am muncit o viață întreagă la CAP, am crescut-o singură pe Ana după ce tatăl ei a murit într-un accident stupid cu tractorul. Am tras de fiecare leu, am renunțat la haine noi, la vacanțe, la orice vis personal, doar ca ea să aibă o viață mai bună.

Acum, când nu mai aveam ce să le dau, eram o povară.

Când am ajuns acasă, Ana mă aștepta în bucătărie. Mirosul de cafea proaspătă nu reușea să acopere tensiunea din aer.

— Mamă, trebuie să vorbim, a început ea fără ocolișuri. Știi că nu ne mai descurcăm cu banii. Mara are nevoie de meditații, Mihai vrea la fotbal… Și tu… tu ai nevoie de îngrijire. Nu poți sta singură la apartament.

— Ana, eu nu sunt bolnavă! Pot să am grijă de mine! am izbucnit.

— Nu e vorba doar despre asta! a ridicat vocea. E greu pentru toți! Nu mai putem continua așa!

Mihai, ginerele meu, stătea la masă cu ochii în telefon. Nu a spus nimic, dar tăcerea lui era mai grea decât orice cuvânt.

— Deci asta e? După ce am vândut tot ce aveam ca să vă fie vouă bine… Acum mă dați la azil? am întrebat cu glasul frânt.

Ana a oftat și s-a uitat pe fereastră:
— Nu e vorba că te dăm. E pentru binele tău. Acolo ai să ai grijă medicală, companie…

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri care se întindeau ca niște cutii fără suflet. Mi-am amintit de grădina mea din sat, de meri și pruni, de serile când stăteam pe prispă și ascultam greierii. Aici nu era decât zgomot și singurătate.

În zilele următoare, Ana a început să aducă broșuri cu azile: „Condiții excelente! Personal calificat! Activități recreative!” Toate sunau ca niște promisiuni goale pentru cineva care nu mai are nimic de pierdut.

Mara venea zilnic la mine și mă întreba dacă o să plec. Îi promiteam că nu, dar știam că nu depindea de mine.

Într-o seară, am auzit-o pe Ana plângând în bucătărie:
— Nu pot s-o fac! E mama mea! Dar Mihai insistă… Nu mai avem bani nici pentru facturi!

M-am strecurat în cameră și m-am prefăcut că dorm când a venit să mă verifice. M-a mângâiat pe frunte ca atunci când eram bolnavă copil fiind. Am simțit lacrimi fierbinți pe obrazul meu.

A doua zi dimineață, Mara m-a găsit împachetând câteva haine într-o geantă veche.
— Bunico, unde pleci?

— Merg puțin la plimbare, draga mea. Să nu-i spui mamei tale încă.

Am ieșit din bloc fără să privesc înapoi. Am mers ore întregi pe străzi necunoscute, încercând să-mi pun gândurile în ordine. M-am oprit într-un parc și am privit copiii jucându-se. O femeie în vârstă stătea pe o bancă alături de o altă bătrână și râdeau împreună. Poate că nu era atât de rău să ai companie…

Dar eu nu voiam să fiu „parcată” undeva doar pentru că nu mai sunt utilă.

După două zile m-am întors acasă. Ana era palidă și speriată:
— Mamă! Unde ai fost? Am crezut că ai pățit ceva!

— Am avut nevoie să mă gândesc. Uite cum facem: rămân aici cât pot să mă descurc singură. Dacă va fi nevoie vreodată să merg la azil… vreau să aleg eu locul și momentul. Dar până atunci… vreau să simt că încă fac parte din familie.

Ana a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat:
— Îmi pare rău, mamă! Nu știu ce m-a apucat… Sunt atât de obosită…

Am stat mult timp îmbrățișate. Mara s-a lipit de noi și ne-a spus:
— Eu nu vreau să pleci niciodată!

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin. Ana a început să-mi ceară sfaturi despre gospodărie, Mihai a devenit mai atent la cheltuieli, iar Mara vine zilnic la mine cu temele ei.

Dar rana rămâne acolo, ascunsă sub piele: cât valorează dragostea unei mame când banii se termină? Cât de ușor putem uita sacrificiile celor care ne-au crescut?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi ce ați face dacă părinții voștri ar ajunge o povară? Unde se termină datoria și unde începe iubirea adevărată?