Umbre peste Suflet: Povestea unei Mame Singure din Szentendre

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta! am izbucnit, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce gemenii mei, Ilinca și Rareș, dormeau liniștiți în camera alăturată. Mama s-a uitat la mine cu ochii ei obosiți, încercând să mă liniștească.

— Roxana, trebuie să fii tare. Pentru ei. Pentru tine. Și pentru tot ce am pierdut deja.

Cuvintele ei m-au lovit ca un ciocan. De când am rămas însărcinată și tatăl copiilor, Vlad, a dispărut fără urmă, viața mea s-a transformat într-un labirint de frici și întrebări fără răspuns. Szentendre era un orășel liniștit, dar casa noastră păstra ecoul unor certuri vechi, a unor promisiuni încălcate și a unui secret pe care mama îl ascundea cu îndârjire.

Totul a început într-o seară ploioasă de octombrie, când Vlad a venit acasă cu ochii roșii și mâinile tremurânde. Nu mi-a spus niciodată ce s-a întâmplat atunci, dar după acea noapte, nu l-am mai văzut. Am rămas singură, însărcinată cu gemeni, iar lumea mea s-a prăbușit. Tata murise cu ani în urmă, iar mama era singurul meu sprijin. Dar între noi plutea mereu ceva nespus.

După naștere, am simțit pentru prima dată ce înseamnă să fii mamă: frica de necunoscut, dragostea care te sufocă și te salvează în același timp. Ilinca și Rareș erau totul pentru mine. Dar liniștea noastră era fragilă. Într-o zi, am găsit în pod o cutie veche cu scrisori prăfuite și fotografii alb-negru. Printre ele, o scrisoare neterminată de la tata către mama: „Dacă Roxana va afla vreodată adevărul despre Vlad…”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am alergat la mama cu scrisoarea în mână.

— Ce adevăr? Ce ascunzi de mine?

Mama a început să plângă în hohote. Mi-a mărturisit că Vlad nu era doar iubitul meu, ci și fiul vitreg al tatălui meu dintr-o relație anterioară. Practic, Vlad îmi era frate vitreg. Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare.

— De ce nu mi-ai spus? am urlat.

— Am vrut să te protejez! Nu am știut cum să-ți spun…

Am fugit din casă, lăsând-o pe mama în lacrimi. M-am plimbat ore întregi pe malul Dunării, încercând să-mi adun gândurile. Cum puteam să-mi cresc copiii știind că au fost concepuți dintr-o relație interzisă? Cum puteam să le spun vreodată adevărul?

Zilele următoare au fost un coșmar. Vecinii au început să bârfească după ce Vlad a dispărut. Unii spuneau că a fugit în Germania, alții că ar fi avut probleme cu niște oameni periculoși din oraș. Eu nu mai aveam puterea să răspund la întrebări sau să zâmbesc fals la magazinul din colț.

Într-o seară, când îi adormeam pe Ilinca și Rareș, am auzit o bătaie puternică în ușă. Era Doru, fratele mamei mele, pe care nu-l mai văzusem de ani buni.

— Roxana, trebuie să pleci de aici! Cineva îl caută pe Vlad și nu e bine să fii implicată!

— Dar eu nu știu nimic despre el! am strigat disperată.

— Nu contează! Ești mama copiilor lui! Sunt oameni care cred că ai putea ști unde e!

Am simțit cum frica mă paralizează. Mama a încercat să mă liniștească, dar ochii ei trădau aceeași teamă pe care o simțeam și eu. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la gemeni cum dormeau liniștiți și mi-am promis că orice ar fi, îi voi proteja cu orice preț.

A doua zi am decis să plecăm pentru o vreme la o mătușă din Brașov. Am împachetat câteva haine și am plecat pe furiș, fără să anunțăm pe nimeni. Drumul a fost lung și plin de întrebări nerostite. Mama încerca să mă încurajeze:

— O să fie bine, Roxana. Trebuie doar să avem răbdare.

Dar eu știam că nimic nu va mai fi ca înainte. La Brașov am încercat să-mi găsesc un loc de muncă și să le ofer copiilor mei o viață cât de cât normală. Dar trecutul nu mă lăsa în pace. Într-o zi am primit un plic fără expeditor: „Nu poți fugi de adevăr.”

Am simțit cum panica mă cuprinde din nou. Cineva știa totul despre noi. Am mers la poliție, dar nu au putut face nimic fără dovezi clare de amenințare.

În fiecare seară mă rugam ca Ilinca și Rareș să nu afle niciodată cât de complicată e povestea lor. Îi priveam cum cresc și mă întrebam dacă voi avea vreodată curajul să le spun adevărul despre tatăl lor.

Anii au trecut greu. Am reușit să-mi găsesc un job la o librărie mică din oraș și încet-încet am început să simt că pot respira din nou. Dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat niciodată complet.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe copii, m-am uitat lung în oglindă și m-am întrebat: Oare cât de mult putem ascunde adevărul pentru a-i proteja pe cei pe care îi iubim? Și cât ne costă asta pe noi?

Poate că povestea mea îi va face pe alții să vorbească despre secretele care ne macină familiile și despre curajul de a merge mai departe chiar și atunci când totul pare pierdut.