Umbrele bătrâneții: Povestea unei bunici uitate

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să stau aici, să mă uit la pereții ăștia goi și să aștept un telefon care nu mai vine!

Vocea mea răsună în bucătăria mică, plină de aburi și miros de ceai de tei. Nepoata mea, Ilinca, mă privește cu ochii mari, neînțelegând încă povara care mă apasă. Are doar doisprezece ani și vine la mine doar când părinții ei nu au cu cine să o lase. În restul timpului, casa e pustie.

Mă uit la mâinile mele zbârcite, la venele albastre care se văd sub piele. Îmi amintesc cum alergam pe câmpuri, cum făceam mămăligă pentru toată familia, cum râdeam la masă cu copiii mei. Acum, băiatul meu, Radu, e la București. Nu mai vine acasă decât de Crăciun sau Paște. Fata mea, Simona, s-a mutat la Cluj după ce s-a certat cu soțul ei și nu vrea să audă de sat. M-au lăsat aici, cu amintirile și cu pensia mea mică.

— Bunico, de ce plângi?

Ilinca mă privește speriată. Îmi șterg repede lacrimile cu colțul baticului.

— Nu plâng, draga mea. Mi-a intrat ceva în ochi.

Dar adevărul e că plâng des. Plâng când văd pozele vechi pe rafturi, când aud râsete de copii pe uliță și îmi dau seama că nu sunt ai mei. Plâng când mă gândesc că am muncit o viață întreagă pentru ai mei și acum nu mai are cine să-mi deschidă ușa.

Într-o zi de toamnă rece, primesc un telefon de la Radu.

— Mamă, nu pot veni nici anul ăsta de ziua ta. Am mult de lucru. Poate la iarnă…

Încerc să-i spun că mi-e dor de el, dar vocea mi se frânge. Închid repede ca să nu mă audă plângând. Mă simt ca o povară pentru copiii mei. Ei au viețile lor, problemele lor. Eu? Eu sunt doar o bătrână care a rămas în urmă.

Seara, stau pe pat și mă uit la televizorul vechi. Știrile vorbesc despre pensii mici, despre bătrâni uitați prin sate. Parcă vorbesc despre mine. Mă gândesc la vecina mea, tanti Viorica, care a murit singură acum două luni. N-a venit nimeni să o vadă în ultimele săptămâni. Au găsit-o abia după ce s-au plâns vecinii de miros.

Oare așa o să ajung și eu?

Într-o duminică dimineață, Simona mă sună pe fugă.

— Mamă, am nevoie să ai grijă de Ilinca două săptămâni. Am un proiect important la serviciu și nu am cu cine să o las.

— Sigur, mamă… vin eu cu trenul să o iau.

Simt o bucurie ciudată: măcar pentru două săptămâni nu voi mai fi singură. Dar când ajunge Ilinca, îmi dau seama cât de mult s-a schimbat lumea copiilor față de a mea.

— Bunico, ai Wi-Fi? Unde pot încărca telefonul?

— N-am Wi-Fi aici, draga mea… Poate citești o carte sau mă ajuți la grădină.

Ilinca oftează și se trântește pe pat cu telefonul în mână. Mă simt vinovată că nu pot să-i ofer ce are nevoie. Seara încerc să-i povestesc despre copilăria mea — cum mergeam desculță prin noroi după vaci, cum făceam focul în sobă — dar ea ridică din umeri.

— Nu-mi pasă de poveștile astea vechi…

Mă doare răspunsul ei mai tare decât orice boală. Îmi dau seama că între generații s-a ridicat un zid pe care nu-l mai pot trece.

Într-o zi, merg la magazinul din sat să iau pâine. Vânzătoarea mă întreabă:

— Ce mai faceți, tanti Maria? V-au vizitat copiii?

— Nu… sunt ocupați…

O femeie din spate oftează:

— Toți copiii pleacă… Ne lasă aici ca pe niște cârpe vechi.

Merg acasă cu sufletul greu. Seara îi scriu Simonei un mesaj lung: îi spun cât mi-e dor de ea, cât mi-ar plăcea să stăm împreună măcar un weekend. Nu primesc niciun răspuns.

Într-o noapte friguroasă, mă trezesc cu dureri mari în piept. Mă sperii și încerc să sun la Radu. Nu răspunde nimeni. Mă gândesc că dacă pățesc ceva, nimeni nu va ști zile întregi. Mă ridic greu din pat și beau apă rece. Privesc pe geam spre ulița pustie și mă întreb: oare chiar așa trebuie să fie bătrânețea?

A doua zi vine preotul satului să mă întrebe dacă am nevoie de ceva.

— Părinte, am nevoie doar să nu fiu uitată…

El oftează și îmi spune că mulți bătrâni simt la fel ca mine. Când pleacă, rămân din nou singură cu gândurile mele.

Într-o seară, Ilinca vine lângă mine și mă întreabă timid:

— Bunico… tu ai fost vreodată fericită?

O privesc lung și îi răspund:

— Am fost fericită când eram toți împreună. Acum… nu știu ce înseamnă fericirea pentru mine.

După ce pleacă Ilinca acasă la mama ei, casa devine mai tăcută ca niciodată. Merg prin camerele reci și mă întreb dacă sacrificiile mele au avut vreun rost sau dacă bătrânețea e doar o pedeapsă pentru dragostea dăruită fără măsură.

Oare câți dintre noi trăim cu sufletul gol în case mari și reci? Oare chiar merităm să fim uitați după o viață întreagă de muncă și iubire?