Umbrele din spatele fericirii: Povestea unei prietenii puse la încercare

— Nu pot să cred că a venit momentul, Irina! Ești pregătită? am întrebat-o, încercând să-mi ascund tremurul din voce. Mă ținea strâns de mână, cu ochii plini de lacrimi și durere, dar și cu o forță pe care nu i-o știam.

— Nu știu, Ana… Mi-e frică. Dar dacă nu pot? Și dacă ceva nu merge bine?

Am strâns-o și mai tare de mână și am zâmbit, deși inima îmi bătea nebunește. — Sunt aici, nu te las. O să fie bine, promit!

Eram în sala de nașteri a spitalului din Pitești, cu halatul verde peste hainele mele de acasă și cu un ecuson pe care scria „Tată”. Irina nu avea pe nimeni altcineva. Soțul ei, Vlad, era plecat cu serviciul în Germania de aproape un an. Eu eram singura care-i rămăsese aproape, singura care-i știa toate fricile și toate visele.

Travaliul a durat ore întregi. Am văzut-o pe Irina cum se luptă cu fiecare contracție, cum plânge și râde în același timp, cum mă strânge de mână până simt că-mi crapă oasele. Când în sfârșit am auzit primul țipăt al bebelușului, am izbucnit amândouă în lacrimi. Era o fetiță mică, roșie la față, dar perfectă.

— Ești mamă, Irina! am șoptit printre suspine.

După ce totul s-a liniștit și asistentele au plecat, am rămas singure în salon. Irina era epuizată, dar fericită. M-a rugat să schimb eu primul scutec al fetiței, pentru că îi era teamă să nu o rănească.

— Ana, te rog… Tu ai mai făcut asta cu nepoții tăi. Eu habar n-am!

Am zâmbit și am luat bebelușa cu grijă. În timp ce îi schimbam scutecul, am observat ceva ciudat: o pată mică de naștere pe coapsa stângă. Mi s-a părut familiară, dar nu mi-am dat seama imediat de ce.

Câteva zile mai târziu, când Irina a ieșit din spital, am mers la ea acasă să o ajut cu fetița. Într-o seară, când îi făceam baie micuței, am văzut din nou pata aceea. De data asta mi-am amintit: era identică cu pata pe care o avea soțul meu, Radu, pe picior. O pată ovală, maronie, exact în același loc.

M-am blocat. Am simțit cum mi se taie respirația. Am încercat să-mi alung gândurile negre: „E doar o coincidență… Sunt atâtea pete de naștere pe lume!” Dar ceva nu-mi dădea pace.

În următoarele zile am început să observ alte lucruri: forma ochilor fetiței, felul în care zâmbea în somn… Toate îmi aminteau de Radu. Am început să mă îndepărtez de Irina fără să vreau. Ea a simțit imediat.

— Ce se întâmplă cu tine? De ce ești rece? Nu mă mai ajuți ca înainte…

Nu i-am răspuns nimic. M-am dus acasă și l-am privit pe Radu cum doarme liniștit lângă mine. Nu am dormit toată noaptea. Dimineața i-am spus direct:

— Radu, trebuie să vorbim. Ai fost vreodată cu Irina?

A tresărit și a încercat să râdă.

— Ce prostii spui? Ești nebună?

Dar ochii lui au fugit spre podea. Am simțit că totul se prăbușește în jurul meu.

— Radu! Jură-mi că nu ai avut nimic cu ea!

A tăcut mult timp. Apoi a oftat adânc:

— A fost o singură dată… Erai plecată la mama ta, ea era supărată după ce Vlad a plecat… N-am vrut să se întâmple!

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit din casă fără să știu unde mă duc. Am mers ore întregi pe străzile orașului, încercând să-mi pun ordine în gânduri.

Irina nu știa nimic. Sau poate știa? M-am întors la ea și i-am spus totul. A izbucnit în plâns și a recunoscut că a sperat mereu ca Vlad să fie tatăl copilului, dar nu a avut curajul să facă testul de paternitate.

— Ana… Îmi pare rău! Nu am vrut să-ți distrug familia! Nu știam cum să-ți spun…

Am plâns împreună ore întregi. Nu știam dacă să o urăsc sau să o iert. Nu știam dacă să-l las pe Radu sau să încerc să salvez ceva din căsnicia noastră.

Zilele au trecut greu. Familia mea s-a destrămat sub ochii mei. Mama m-a certat că nu sunt destul de puternică, sora mea mi-a spus că ar trebui să-l dau afară pe Radu imediat. Dar eu nu eram sigură de nimic.

Irina a rămas singură cu fetița ei și cu vina pe suflet. Eu am rămas cu o rană care nu se va vindeca niciodată complet.

Acum stau și mă întreb: merită adevărul tot acest chin? Sau uneori e mai bine să trăim în minciunile noastre frumoase?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?