Umbrele din spatele tejghelei: Povestea mea ca tată și fiu

— Vlad, unde ai fost ieri la prânz? întreb cu voce joasă, dar fermă, în timp ce el își aruncă ghiozdanul pe canapea, evitându-mi privirea.

— Am avut ore… răspunde el, dar îi tremură vocea.

Știu că minte. Diriginta m-a sunat de dimineață: „Domnule Ionescu, Vlad nu a venit la școală de trei zile. S-a întâmplat ceva acasă?” M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Eu, tatăl care a crescut singur un copil după ce soția m-a părăsit pentru o viață mai bună în Italia, eu care am muncit nopți întregi la restaurantul din colț ca să-i pot pune pâine pe masă și să-i cumpăr manuale noi… Cum să nu știu ce face propriul meu fiu?

În acea seară, după ce Vlad a încercat să se ascundă în camera lui, am bătut la ușă și am intrat fără să aștept răspunsul. L-am găsit cu ochii în telefon, cu căștile pe urechi.

— Vlad, mâine nu mergi la școală. Mergi cu mine la restaurant.

A ridicat privirea, surprins și speriat.

— Ce? De ce?

— Pentru că vreau să vezi cum e să muncești opt ore pe zi pentru fiecare leu. Să vezi ce înseamnă să-ți câștigi pâinea.

A doua zi dimineață, ploua cu găleata. Vlad mergea în spatele meu, cu gluga trasă pe cap, tăcut. Când am intrat în bucătăria restaurantului „La Tanti Maria”, l-am prezentat colegilor:

— El e Vlad, băiatul meu. Azi e ajutor de bucătar.

Tanti Maria, o femeie rotofeie cu obraji roșii și mâini aspre de la atâta spălat vase, i-a zâmbit cald:

— Hai, dragule, pune-ți șorțul! Azi avem mult de lucru.

Vlad a început timid: a curățat cartofi, a spălat vase, a șters mesele. După două ore avea deja bătături în palmă și fața plină de aburi. La prânz, când restaurantul s-a umplut de muncitori flămânzi și pensionari grăbiți, l-am văzut cum se uită speriat la coada de comenzi.

— Tati, nu mai pot… mi-a șoptit într-o pauză scurtă.

— Nici eu nu pot uneori, dar trebuie. Pentru tine am făcut asta ani de zile.

Spre seară, când am tras obloanele și am numărat bacșișul, Vlad s-a așezat lângă mine pe treptele din spate ale restaurantului. Ploua mărunt peste orașul nostru cenușiu.

— Îmi pare rău că te-am mințit… Nu-mi place școala. Colegii râd de mine că nu am haine de firmă. Mă simt prost acolo.

Mi s-a strâns inima. Am vrut să-i spun că hainele nu contează, că viața e mai mult decât etichete și telefoane scumpe. Dar știam că pentru el durerea era reală.

— Vlad, știi cât de greu mi-a fost când mama ta a plecat? Am vrut să-ți ofer tot ce n-am avut eu. Dar nu pot să-ți cumpăr respectul celorlalți copii. Pot doar să te învăț să fii om.

A doua zi a venit din nou cu mine la restaurant. De data asta a zâmbit când Tanti Maria i-a dat o felie de plăcintă caldă. A început să glumească cu ospătarii și chiar a ajutat un bătrân să-și care tava la masă.

După trei zile, Vlad m-a întrebat dacă poate merge din nou la școală. A spus că vrea să termine liceul și să devină bucătar ca mine — dar unul mai bun.

Când povestea noastră s-a răspândit prin cartier — unii părinți m-au felicitat pentru metoda mea „dură dar corectă”, alții m-au acuzat că l-am umilit pe copil. Am primit mesaje anonime pe Facebook: „Nu-l forța să muncească! E copil!” sau „Bravo! Așa se face educație!”

Într-o seară, după ce Vlad s-a culcat, am rămas singur la masa din bucătărie, privind poza veche cu noi trei — eu, el și mama lui — zâmbind la mare. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău. Dacă nu cumva i-am pus o povară prea grea pe umeri sau dacă l-am ajutat să vadă lumea altfel.

Poate că fiecare părinte ar trebui să-și găsească propriul drum între blândețe și fermitate. Poate că uneori trebuie să-i lăsăm pe copii să simtă greutatea vieții ca să aprecieze ceea ce au.

Oare cât de mult putem interveni în viața copiilor noștri fără să-i rănim? Sau poate tocmai rănile astea îi fac mai puternici? Voi ce ați fi făcut în locul meu?