Umbrele din spatele ușii: Povestea unei mame între loialitate și adevăr

— Mama, te rog, nu-i spune Ioanei nimic despre banii aceia. Nu acum.

Vocea lui Radu tremura, iar ochii lui evitau să mă privească. Era seară târziu, iar bucătăria mirosea a ceai de tei și a neliniște. Mă uitam la el, băiatul meu cel mare, bărbat în toată firea, dar încă atât de vulnerabil în fața mea. Știam că nu-i ușor să-mi ceară asta. Știam și că nu-mi va fi ușor să-l ascult.

Totul a început cu două luni în urmă, când Radu a venit la mine cu ochii roșii și palmele transpirate. Mi-a spus că a pierdut o sumă mare de bani la bursă, bani pe care îi pusese deoparte pentru avansul la apartamentul pe care urma să-l cumpere împreună cu Ioana. Mi-a cerut să-l ajut să acopere pierderea până găsește o soluție. Am acceptat fără să clipesc. Era fiul meu, iar eu eram mama lui. Dar apoi a venit rugămintea: „Nu-i spune Ioanei nimic. Nu vreau să o rănesc.”

De atunci, fiecare întâlnire cu Ioana era un chin. O vedeam cum își face planuri pentru viitor, cum visează la casa lor, la camera copilului pe care îl doreau amândoi. Îmi povestea cu entuziasm despre mobila pe care voia s-o cumpere, despre perdelele albe și covorul verde-mentă. Mă simțeam ca un trădător de fiecare dată când îi zâmbeam și dădeam din cap aprobator.

Într-o seară, după ce Radu a plecat, Ioana a rămas la mine să mă ajute cu vasele. S-a uitat la mine cu ochii ei mari și sinceri:

— Maria, tu crezi că Radu e stresat? Parcă îl simt mai distant în ultima vreme… Nu știu dacă e ceva legat de serviciu sau… poate are vreo problemă și nu vrea să-mi spună.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i spun adevărul, să-i spun că nu e vina ei, că Radu poartă o povară grea. Dar am tăcut. Am schimbat subiectul, am vorbit despre vreme și despre rețeta de cozonac.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea și la cât de mult m-a durut când am aflat că mi-a ascuns lucruri „pentru binele meu”. M-am gândit la Ioana, la cât de mult o iubesc ca pe propria mea fiică. Și m-am gândit la Radu, la frica lui de a nu-și pierde familia din cauza unei greșeli.

A doua zi dimineață, l-am sunat pe Radu.

— Radu, nu pot să mai țin secretul ăsta. Ioana merită să știe adevărul. Nu pot să trăiesc cu vinovăția asta.

A tăcut mult timp la telefon.

— Mama… dacă îi spui, s-ar putea să plece. S-ar putea să mă urască pentru că am mințit-o.

— Dar dacă nu-i spunem și află singură? Crezi că va fi mai ușor atunci?

Radu a oftat greu.

— Dă-mi timp până la sfârșitul lunii. Promit că îi spun eu.

Am acceptat, dar zilele au trecut greu. Ioana devenea tot mai suspicioasă, iar eu tot mai distantă. Într-o duminică, la masă, tensiunea a atins apogeul.

— Ce se întâmplă cu voi? — a izbucnit ea brusc. — Simt că amândoi îmi ascundeți ceva! Dacă e ceva grav, spuneți-mi! Nu vreau să trăiesc într-o minciună!

Radu s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit pe balcon. Eu am rămas cu privirea în farfurie. Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri.

— Ioana… — am început eu cu voce stinsă — nu e vina ta…

Ea s-a apropiat de mine și m-a luat de mână.

— Maria, te rog… spune-mi adevărul.

În acel moment, Radu s-a întors în cameră. Avea ochii roșii și fața palidă.

— Ioana… trebuie să-ți spun ceva…

A urmat o discuție lungă și dureroasă. Radu i-a spus totul: despre bursa pierdută, despre banii împrumutați de la mine, despre frica lui de a o dezamăgi. Ioana a plâns mult. A fost furioasă pe el, pe mine, pe toată situația. Dar apoi ne-a îmbrățișat pe amândoi și ne-a spus că ar fi preferat să știe de la început.

Au urmat luni grele pentru ei doi. Încrederea s-a clătinat, dar nu s-a prăbușit. Au început să vorbească mai deschis despre bani, despre greșeli și despre viitor. Eu am rămas cu un gust amar: am vrut să fac binele, dar am rănit fără să vreau.

Acum mă întreb: oare e vreodată corect să ascunzi adevărul pentru a proteja pe cineva? Sau minciunile din dragoste dor cel mai tare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?