Umbrele Dorinței: Povestea unei soacre care a pierdut totul pentru un vis

— Nu mai am răbdare, Radu! Câți ani trebuie să mai aștept să văd un copil în casa asta? Am strigat, cu vocea tremurândă de frustrare, în timp ce fiul meu își cobora privirea spre podeaua veche din sufrageria noastră de la bloc. Nora mea, Irina, s-a ridicat brusc de la masă, cu ochii umezi, și a ieșit fără un cuvânt. Am rămas singură cu tăcerea grea, simțind cum fiecare secundă apasă pe pieptul meu ca o piatră.

Așa a început sfârșitul. Sau poate că începutul sfârșitului fusese cu mult înainte, când am început să le pun întrebări la fiecare vizită: „Când ne faceți și voi un nepot?”, „Nu vă gândiți că trece timpul?”, „Toată lumea are copii, numai voi nu…” Nu mi-am dat seama cât rău puteam face. În mintea mea, era doar dorința firească a unei mame care voia să-și vadă familia crescând. Dar pentru ei era o povară.

Radu și Irina s-au mutat la două blocuri distanță după nuntă. La început veneau des pe la mine, aduceau prăjituri, stăteam la povești. Îi simțeam aproape. Dar pe măsură ce insistențele mele creșteau, vizitele s-au rărit. Radu mă suna tot mai rar. Irina părea mereu obosită, mereu pe fugă. Într-o seară, după ce am insistat din nou pe tema copiilor, Irina a izbucnit:

— Nu e treaba dumneavoastră! Poate nu putem, poate nu vrem! Nu v-ați gândit niciodată că doare?

Am rămas fără cuvinte. M-am simțit atacată, dar și rușinată. Nu mi-am cerut scuze atunci. Am tăcut și am lăsat-o să plece. Radu m-a privit cu ochi goi, ca și cum nu mă mai recunoștea.

Zilele au trecut greu. Mă uitam la pozele lor de la nuntă și mă întrebam unde am greșit. Vecinele îmi povesteau despre nepoții lor, despre bucuria de a fi bunică. Eu aveam doar liniște și pereți reci.

Într-o zi, am aflat de la o cunoștință că Irina fusese la spital. Am sunat-o pe Radu, dar nu mi-a răspuns. Am mers la ei acasă, dar nu mi-a deschis nimeni. M-am simțit exclusă din viața lor, ca și cum nu mai existam.

Au trecut luni. Într-o seară ploioasă de noiembrie, Radu m-a sunat:

— Mamă, trebuie să vorbim.

Am simțit un nod în gât. Ne-am întâlnit la o cafenea mică din cartier. Radu era palid, tras la față.

— Irina a pierdut o sarcină… Nu știai pentru că nu am vrut să-ți spunem. Ne-a durut prea tare… Și presiunea ta… ne-a făcut totul mai greu.

Am izbucnit în plâns. Mi-am dat seama că dorința mea de a fi bunică le-a adus suferință. Cuvintele mele au fost ca niște cuțite.

— Iartă-mă, Radu… N-am știut… N-am vrut…

— Știu că n-ai vrut rău, mamă. Dar trebuie să ne lași în pace o vreme. Avem nevoie să ne vindecăm.

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. Zilele următoare am încercat să mă ocup cu orice: curățenie, gătit, mers la piață. Dar nimic nu umplea golul din sufletul meu.

Am început să scriu scrisori Irinei. Nu le-am trimis niciodată. Le-am pus într-un sertar și le reciteam seara:

„Dragă Irina,
Îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus și pentru tot ce nu am știut să înțeleg. Nu mi-am dat seama cât doare presiunea mea. Dacă vei putea vreodată să mă ierți, voi fi aici.”

Într-o duminică dimineață, după aproape un an de tăcere, am primit un mesaj de la Radu: „Putem veni pe la tine azi?”

Am pregătit prăjitura preferată a Irinei și am pus masa ca pe vremuri. Când au intrat pe ușă, Irina m-a privit cu ochi obosiți dar blânzi.

— Viorica… putem încerca să fim din nou o familie? Dar te rog… fără întrebări despre copii.

Am dat din cap și am strâns-o în brațe. Am plâns amândouă.

Acum trăiesc cu speranța că timpul va vindeca rănile pe care le-am făcut fără să vreau. Încerc să fiu altfel: să ascult mai mult și să vorbesc mai puțin.

Mă întreb însă: câte familii se destramă din cauza presiunii sociale? Oare câte mame ca mine uită că dragostea nu se impune cu forța?

Poate că iertarea vine greu, dar merită orice efort.