Umbrele singurătății: Povestea Mariei, bunica din Ploiești

— Nu mai ai nevoie de mine, nu-i așa, Ilinca? vocea mea tremura, dar nu puteam să mă opresc. Stăteam în bucătăria mică, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, privind-o pe fiica mea cum își strângea geanta, pregătită să plece din nou.

— Mamă, nu e vorba de asta. Pur și simplu… am mult de lucru. Știi cum e la birou. Și copiii au atâtea activități…

Am dat din cap, prefăcându-mă că înțeleg. Dar adevărul era că nu mai știam cum să mă fac auzită. După patruzeci de ani de muncă la Spitalul Județean din Ploiești, după nopți nedormite lângă bolnavi și după atâtea vieți salvate, mă simțeam acum ca o umbră în propria casă. Pensionarea fusese ca o ușă trântită în față: dintr-odată, nu mă mai căuta nimeni, nu mai suna telefonul decât pentru reclame sau pentru facturi.

Ilinca venea rar, doar când avea nevoie să-i țin copiii sau să-i gătesc ceva „ca la mama acasă”. Nepoții mei, Vlad și Raluca, erau mereu cu ochii în telefoane sau tablete când veneau pe la mine. Nu mă ascultau când le povesteam despre copilăria mea sau despre vremurile grele. „Buni, lasă-ne cu poveștile astea vechi”, îmi spunea Raluca, adolescentă deja, cu un aer superior care mă durea mai mult decât orice boală.

Într-o zi de joi, când ploua mocnit și pereții apartamentului păreau să se strângă în jurul meu, am primit plicul cu pensia. Am deschis cu mâini tremurânde: 1.900 de lei. Am oftat. Chiria, întreținerea, medicamentele pentru tensiune și diabet… Ce mai rămânea pentru mine? Pentru o prăjitură bună sau o ieșire la teatru? Nimic. Am pus banii într-un plic și am început să fac socoteli pe colțul mesei.

Seara, am încercat să sun o prietenă veche, pe Dorina. „Nu pot vorbi acum, Maria, sunt cu nepoții”, mi-a spus grăbită. Am închis ochii și am simțit cum mă apasă singurătatea ca o pătură grea. M-am întrebat dacă așa arată bătrânețea: un șir lung de zile identice, cu televizorul ca singur tovarăș și cu amintiri care dor.

Într-o duminică, Ilinca a venit pe neașteptate cu copiii. Vlad s-a trântit direct pe canapea cu telefonul în mână. Raluca a intrat în bucătărie după mine.

— Buni, ai ceva dulce?

— Am făcut chec cu nuci, draga mea. Vrei să-ți povestesc cum îl făcea mama mea?

— Nu acum, buni… Am teme la mate.

Am zâmbit forțat și i-am pus o felie pe farfurie. Ilinca s-a așezat la masă și a început să-mi povestească despre problemele ei la serviciu. O ascultam atent, încercând să găsesc un moment să-i spun cât de greu îmi este mie. Dar nu am avut curajul. Mi-era teamă că o voi împovăra.

— Mamă, știi… poate ar trebui să ieși mai mult din casă. Să-ți faci prieteni noi. Poate la biserică sau la clubul pensionarilor.

Am dat din cap din nou. Nu știa că încercasem deja. La clubul pensionarilor era frig și toți vorbeau doar despre boli și pensii mici. La biserică mă simțeam ca o străină printre femeile care veneau doar să bârfească.

Într-o seară, am găsit curajul să-i spun Ilincăi ce simt.

— Ilinca, mi-e greu… Mă simt singură. Parcă nu mai contez pentru nimeni.

A tăcut câteva secunde.

— Mamă… îmi pare rău că te simți așa. Dar și eu sunt obosită mereu… Nu știu ce să fac.

Am simțit că nu are răspunsuri pentru mine. Poate nici nu voia să audă cât de mult mă doare această neputință.

Într-o zi am găsit o fotografie veche: eu tânără, în halat alb, zâmbind larg lângă colegele mele de la spital. Am început să plâng fără oprire. Unde dispăruse femeia aceea puternică? Cum ajunsesem doar o povară?

Am decis atunci să scriu această poveste — poate cineva va citi și va înțelege ce simte un bătrân când familia îl uită. Poate cineva va avea curajul să-și asculte bunica sau bunicul înainte să fie prea târziu.

Uneori mă întreb: oare chiar trebuie să ne stingem încet, invizibili pentru cei pe care i-am iubit cel mai mult? Sau putem găsi puterea să cerem ajutor și să fim văzuți din nou?