Umbrele tăcerii: Povestea unei iubiri încercate de boală și neîncredere

— De ce nu mi-ai spus nimic, Irina? De ce ai ales să suferi singură?

Vocea mea răsuna spart în bucătăria mică, printre aburii cafelei neterminate și ploaia care bătea în geam. Irina stătea pe scaunul de lângă frigider, cu mâinile strânse în poală, privirea pierdută undeva între gresia rece și raftul cu borcane de zacuscă. Era pentru prima dată când o vedeam atât de mică, atât de vulnerabilă. În acea seară, după doi ani de suspiciuni, oboseală inexplicabilă și vizite la medici „pentru o simplă răceală”, adevărul a ieșit la iveală ca o rană deschisă: Irina era bolnavă de lupus, iar eu nu știusem nimic.

— Mi-a fost frică, Vlad… Mi-a fost frică să nu mă lași. Să nu mă vezi altfel. Să nu mă mai vrei.

Cuvintele ei au căzut greu între noi, ca niște pietre aruncate într-un lac liniștit. Am simțit cum tot ce credeam că știu despre noi se clatină. Cum să nu fi observat? Cum să nu fi simțit că ceva nu e în regulă?

Am crescut împreună, eu și Irina. Ne-am cunoscut la liceu, la balul bobocilor din Pitești. Ea era mereu sufletul petrecerii, râdea cu poftă și dansa fără grijă. Eu eram băiatul timid care îi aducea flori de câmp și îi scria poezii stângace. Ne-am căsătorit tineri, cu vise mari și buzunare goale. Am trecut prin toate: chirii mizere, joburi prost plătite, certuri pentru bani, împăcări târzii în noapte. Dar niciodată nu ne-am ascuns unul de altul. Sau cel puțin așa credeam.

— De ce ai ales să suferi singură? am repetat, aproape șoptit.

Irina a oftat adânc. Ochii ei verzi erau roșii de plâns.

— Pentru că nu voiam să te împovărez. Pentru că te vedeam obosit, stresat la serviciu… Și pentru că am crezut că dacă nu vorbesc despre asta, poate trece. Poate nu e chiar atât de grav.

Am simțit un amestec de furie și neputință. Cum să nu-mi spună? Cum să creadă că aș putea s-o părăsesc pentru că e bolnavă? Dar apoi m-am gândit la toate momentele în care am fost distant, preocupat de ratele la bancă sau de șeful care mă presa cu termene imposibile. Poate chiar i-am dat motive să creadă că nu pot duce mai mult.

— Vlad, te rog… Nu vreau să ne certăm. Nu vreau să mă urăști pentru asta.

M-am apropiat și i-am luat mâinile reci în ale mele. Le-am strâns ușor, încercând să-i transmit că sunt acolo.

— Nu te urăsc, Irina. Dar mă doare că n-ai avut încredere în mine. Că ai ales să porți povara asta singură.

A început să plângă în hohote, iar eu am simțit cum mi se rupe sufletul. Am stat așa mult timp, fără cuvinte, doar cu ploaia care bătea tot mai tare în geam.

A doua zi dimineață am plecat la serviciu fără să ne spunem prea multe. La birou, colegii vorbeau despre meciul Stelei și despre scumpirile la benzină. Eu eram absent, cu gândul la Irina și la boala ei. Am început să caut pe internet tot ce puteam despre lupus: simptome, tratamente, speranțe de viață. M-a copleșit un val de panică și furie — pe ea, pe mine, pe viață.

Seara am ajuns acasă mai devreme. Irina era pe canapea, cu laptopul în brațe și o pătură groasă peste picioare.

— Ai mâncat ceva? am întrebat-o.

A dat din cap că nu.

— Hai să gătim împreună ceva simplu.

Am făcut o supă de pui și am vorbit puțin despre orice altceva decât boală: despre vecina care iar a lăsat gunoiul pe scară, despre planurile noastre pentru concediu (care acum păreau atât de îndepărtate), despre pisica noastră, Mimi.

Dar între noi plutea mereu același nor greu: secretul ei și neîncrederea care se strecurase între noi ca o otravă lentă.

În zilele următoare am încercat să fiu mai atent: am mers cu ea la medic, am citit prospecte de medicamente, am stat nopți întregi lângă patul ei când avea febră sau dureri articulare. Dar ceva se schimbase iremediabil. Oricât încercam să mă apropii, simțeam că există un zid invizibil între noi.

Mama mea a venit într-o zi pe neașteptate și a găsit-o pe Irina plângând în bucătărie.

— Ce s-a întâmplat? Ce ai pățit?

Irina a ezitat o clipă, apoi i-a spus totul. Mama m-a tras deoparte:

— Vlad, trebuie să fii tare pentru ea. Dar trebuie să-i spui și tu ce simți. Nu ține totul în tine!

Avea dreptate. În seara aceea am stat față în față cu Irina și i-am spus tot ce mă apăsa:

— Mi-e frică să nu te pierd. Mi-e frică să nu ne pierdem unul pe altul din cauza tăcerii dintre noi.

Irina m-a privit lung:

— Și mie mi-e frică… Dar poate putem învăța să fim din nou sinceri unul cu altul.

Au trecut luni de atunci. Boala Irinei nu a dispărut, dar am învățat să trăim cu ea. Uneori ne certăm din nimicuri — pentru pastile uitate sau pentru zilele proaste când niciunul nu mai are răbdare. Alteori ne ținem strâns în brațe și plângem împreună pentru tot ce am pierdut și tot ce încă avem.

M-am întrebat adesea: oare câți dintre noi trăim cu secrete față de cei dragi? Oare cât rău poate face tăcerea într-o familie? Și dacă dragostea chiar poate vindeca rănile lăsate de minciuni… voi ce credeți?