Umbrele trecutului la ușa mea: când fratele meu mi-a cerut adăpost

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici, Rareș! am izbucnit, cu mâinile tremurând pe clanța ușii. Ploaia bătea în geamuri, iar lumina slabă din hol făcea umbrele să danseze pe pereți. Rareș stătea în prag, ud leoarcă, cu privirea în pământ. Lângă el, Oana, soția lui, își strângea paltonul pe lângă corp, evitând să mă privească.

— Te rog, Ilinca… Nu avem unde să mergem. Am rămas fără nimic. Nu cerem mult, doar câteva zile, până ne punem pe picioare, a spus Rareș cu voce stinsă.

În capul meu se derulau scene din copilărie, când Rareș era eroul meu. Dar apoi au venit anii grei: tata a murit, mama s-a îmbolnăvit, iar Rareș a dispărut din viața noastră, lăsându-mă singură să am grijă de toate. Când am avut nevoie de el cel mai mult, nu a răspuns la telefon. Și acum, după atâta timp, apărea la ușa mea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Ilinca, știu că te-am rănit. Știu că nu merit ajutorul tău… dar Oana e însărcinată. Nu avem pe nimeni altcineva.

Am simțit cum mi se strânge inima. Oana a ridicat ochii spre mine pentru prima dată și am văzut lacrimi în colțul ochilor ei. M-am dat la o parte fără să spun nimic și i-am lăsat să intre. În seara aceea nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, ascultând respirația lor din camera de oaspeți și întrebându-mă dacă am făcut bine.

A doua zi dimineață, Rareș a încercat să mă ajute la micul dejun.

— Ilinca, lasă-mă să fac eu cafeaua. Știu că nu e ușor pentru tine…

L-am privit rece.

— Nu e vorba doar de cafea, Rareș. E vorba de tot ce ai lăsat în urmă. De mama… de mine.

A tăcut și s-a așezat la masă. Oana încerca să destindă atmosfera povestind despre copilul care urma să vină. Dar între mine și Rareș era un zid invizibil.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Vecinii au început să bârfească: „Ai văzut că s-a întors Rareș? Ce-o fi făcut de nu l-a mai văzut nimeni atâția ani?” M-am simțit judecată la fiecare pas. La serviciu eram absentă, iar șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi la birou.

— Ilinca, ești sigură că ești bine? Ai grijă de tine. Știu că familia poate fi complicată…

Am dat din cap și am mințit că totul e sub control.

Seara aceea a fost cea mai grea. Rareș a venit la mine în bucătărie după ce Oana s-a culcat.

— Ilinca, trebuie să-ți spun adevărul. N-am plecat pentru că am vrut. Am fost dator vândut unor oameni periculoși… Am vrut să vă protejez pe tine și pe mama. Dar am greșit că nu ți-am spus nimic.

L-am privit lung. În ochii lui am văzut frica și regretul.

— Și acum? Ce vrei de la mine? Să uit totul?

— Nu… Vreau doar să mă ierți. Să pot începe din nou.

M-am ridicat brusc și am ieșit din cameră. În noaptea aceea am plâns ca un copil. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru familie și la cât de greu e să ierți cu adevărat.

Zilele au trecut greu. Oana a început să se simtă rău și am dus-o la spital. Acolo am stat ore întregi pe holuri reci, ținând-o de mână și rugându-mă să fie bine copilul. Rareș era palid și speriat.

— Dacă pățește ceva… n-o să-mi iert niciodată greșelile, a șoptit el.

Atunci am simțit pentru prima dată că fratele meu nu mai era băiatul egoist din trecut. Era un om speriat, care încerca să repare ce se mai putea repara.

Oana și copilul au fost bine până la urmă. Când ne-am întors acasă, Rareș mi-a spus:

— Ilinca, am găsit o garsonieră ieftină. Plecăm mâine. N-am vrut să-ți stric viața…

M-am uitat la el și pentru prima dată l-am îmbrățișat după ani de zile.

— Poate că viața nu ne dă mereu ce merităm… dar uneori ne dă o a doua șansă.

Acum stau singură în bucătărie și mă gândesc: oare cât de mult putem ierta din dragoste pentru familie? Și dacă nu iertăm… cine suntem noi de fapt?