Umbrele trecutului: Povestea mea între două lumi

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am strigat în timp ce încercam să-mi țin respirația între două contracții. Era ora trei dimineața, iar spitalul Municipal din Pitești era aproape gol. Mama, cu ochii roșii de oboseală și grijă, îmi strângea mâna și încerca să mă liniștească.

— Hai, Victoria, încă puțin! Gândește-te la copiii tăi! — mi-a șoptit ea, cu voce tremurată.

Nu știu dacă era mai speriată decât mine sau doar încerca să pară puternică. M-am gândit la tata, care nu mai era printre noi de câțiva ani. El ar fi știut ce să spună. El m-ar fi făcut să râd chiar și acum, când simțeam că mă sfâșii în două.

Când i-am auzit pentru prima dată pe Ilinca și Rareș plângând, am simțit că lumea s-a oprit. Am plâns și eu, dar nu de durere, ci de o bucurie atât de intensă încât m-a speriat. Am știut atunci că viața mea se schimbase pentru totdeauna.

Dar bucuria nu a durat mult. În primele zile acasă, totul părea normal: scutece, lapte, nopți nedormite și vizite scurte de la prieteni curioși. Mama mă ajuta cât putea, dar era clar că oboseala o doboară. Într-o seară, după ce i-am pus pe gemeni la somn, am auzit un zgomot ciudat la geam. Am tresărit. M-am uitat pe fereastră, dar nu am văzut nimic. Am dat vina pe vânt.

A doua zi dimineață, am găsit o floare uscată pe pervazul ferestrei de la bucătărie. O floare de câmp, ca cele pe care mi le aducea tata când eram mică. Am întrebat-o pe mama dacă a pus ea floarea acolo.

— Nu, draga mea. Poate a adus-o vântul… — mi-a răspuns, dar privirea ei trăda îngrijorare.

În zilele următoare, am început să simt că cineva mă urmărește. De fiecare dată când ieșeam cu gemenii în parc, aveam impresia că văd aceeași siluetă la distanță: un bărbat înalt, cu o geacă veche de piele și o șapcă trasă pe ochi. Încercam să-mi spun că e doar paranoia unei mame obosite.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, mama a venit la mine cu o scrisoare găsită în cutia poștală. Nu avea expeditor. Pe hârtie era scris doar atât: „Nu poți fugi de trecut.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am rupt scrisoarea și am încercat să par calmă în fața mamei.

— Cine ar face o glumă atât de proastă? — a întrebat ea.

— Nu știu… Poate cineva care mă cunoaște din liceu? — am mințit eu.

Adevărul era că nu aveam niciun dușman cunoscut. Viața mea fusese mereu discretă: muncă la bibliotecă, câteva relații eșuate și decizia de a avea copii singură prin inseminare artificială la București. Tatăl copiilor era anonim; nu voiam complicații.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele din trecut când am ales să fiu singură. La toate certurile cu mama despre „cum nu e normal să crești copii fără tată”. La toate privirile vecinilor care șușoteau când mă vedeau cu burta mare și fără bărbat lângă mine.

A doua zi dimineață, am primit un telefon anonim.

— Victoria… — vocea era joasă, răgușită — Ai grijă de copiii tăi.

Am închis telefonul tremurând. Mama a văzut că sunt palidă ca varul.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic… cred că cineva a greșit numărul.

Dar nu puteam să-i spun adevărul. Nu voiam să o sperii mai tare decât era deja.

În zilele următoare, paranoia mea a crescut. Am început să verific ușile de trei ori înainte de culcare. Am pus camere false la intrare și am rugat-o pe vecina mea, doamna Stanciu, să fie atentă dacă vede ceva suspect.

Într-o după-amiază friguroasă, când Ilinca avea febră și Rareș plângea neconsolat, mama a izbucnit:

— Victoria! Nu poți continua așa! Trebuie să spui cuiva ce se întâmplă!

— Cui să spun? Poliției? Să râdă de mine că văd fantome?

— Atunci spune-mi mie adevărul! Cine crezi că te urmărește?

Am izbucnit în plâns:

— Nu știu! Poate e cineva din trecutul meu… Poate cineva care nu suportă ideea că am ales să fiu mamă singură!

Mama m-a îmbrățișat strâns:

— Oricine ar fi, nu ești singură! Suntem împreună în asta!

În acea noapte am visat că tata venea acasă cu brațele pline de flori de câmp și îmi spunea: „Nu lăsa umbrele trecutului să-ți fure lumina.” M-am trezit plângând și am decis că nu voi mai lăsa frica să-mi conducă viața.

Am început să vorbesc deschis cu mama despre temerile mele. Am mers împreună la poliție și le-am povestit totul. Au luat notițe, dar mi-au spus că fără dovezi concrete nu pot face mare lucru.

Într-o zi, când ieșeam din bloc cu gemenii în cărucior, bărbatul cu geaca de piele s-a apropiat de noi. Inima mi-a sărit din piept. Mama s-a pus instinctiv între mine și el.

— Ce vreți? — a întrebat ea răspicat.

Bărbatul s-a uitat la mine lung și a spus:

— Vreau doar să știu dacă sunteți bine… Victoria… Eu sunt fratele tatei tale. N-am avut curajul să vin la înmormântare… Dar acum am aflat că ai copii și… voiam doar să văd dacă sunteți bine.

Am rămas fără cuvinte. Mama a început să plângă în hohote. Eu m-am simțit eliberată și totodată furioasă pentru toate nopțile pierdute din cauza fricii.

Am stat mult de vorbă atunci. Mi-a povestit despre greșelile lui din tinerețe, despre cum a fost nevoit să plece din țară după Revoluție și despre dorul de familie care l-a măcinat ani întregi.

Nu știu dacă îl voi putea ierta vreodată pentru felul în care a ales să se întoarcă în viața noastră — ca o umbră — dar știu sigur că nu mai sunt singură.

Acum îi privesc pe Ilinca și Rareș dormind liniștiți și mă întreb: Oare cât de mult ne influențează trecutul deciziile? Putem vreodată fugi cu adevărat de umbrele celor care ne-au format? Voi ce credeți?