Umbrele unei moșteniri: Povestea mea și a lui Anton

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Anton! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână plicul cu citația de la tribunal. Era o seară rece de martie, iar lumina slabă din bucătăria noastră mică făcea umbre ciudate pe pereți. Anton stătea în fața mea, cu ochii roșii de oboseală și mâinile strânse pe marginea mesei.

— Naomi, nu eu am început procesul. Mama… ea… nu vrea să accepte că tata a lăsat apartamentul pe numele meu. Crede că i se cuvine și ei ceva. Nu știu ce să fac…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Crescusem într-o garsonieră insalubră din cartierul Ferentari, cu o mamă bolnavă și un tată absent. Pentru mine, ideea de a avea un apartament era ca un vis imposibil. Când l-am cunoscut pe Anton la facultate, nu m-am gândit niciodată la banii lui sau la ce-ar putea moșteni. Ne-am îndrăgostit pentru că amândoi știam ce înseamnă să nu ai nimic.

Dar acum, când tatăl lui Anton murise și îi lăsase apartamentul din Drumul Taberei, totul se schimbase. Mama lui, Valentina, nu putea accepta că soțul ei alesese să-l lase doar pe Anton moștenitor. Așa că ne-a dat în judecată. Și nu era doar despre bani — era despre control, despre răni vechi și resentimente care ieșeau la suprafață ca niște răni infectate.

— Nu vreau să ne certăm din cauza asta, i-am spus încet. Dar nu pot să nu mă gândesc că totul se destramă înainte să înceapă.

Anton s-a ridicat brusc și a început să meargă nervos prin cameră.

— Naomi, nu vreau să pierd apartamentul. Dar nici pe tine. Nu știu cum să le împac pe amândouă!

Procesul a durat aproape doi ani. Fiecare termen era ca o rană nouă. Valentina venea mereu îmbrăcată sobru, cu privirea rece, evitând să mă salute. Avocatul ei repeta mereu aceleași argumente: că apartamentul fusese cumpărat în timpul căsniciei, că avea dreptul la jumătate din valoare, că testamentul fusese făcut sub presiune.

Noi nu aveam bani de avocat bun. Am împrumutat de la prieteni, am renunțat la vacanțe, la ieșiri, la orice bucurie mică. Am început să ne certăm tot mai des.

— De ce nu poți vorbi cu ea? Poate dacă i-ai explica… îi spuneam lui Anton într-o seară, după ce primisem o nouă citație.

— Am încercat! Nu vrea să mă asculte! Pentru ea sunt doar un copil nerecunoscător care vrea să-i ia totul!

Într-o zi, după o ședință tensionată la tribunal, am ieșit pe hol și am văzut-o pe Valentina stând singură pe o bancă. M-am apropiat cu inima bătându-mi nebunește.

— Doamnă Valentina… știu că e greu pentru dumneavoastră. Dar noi nu vrem să vă facem rău. Vrem doar să avem o șansă la o viață normală.

M-a privit lung, cu ochii umezi.

— Tu nu știi ce înseamnă să pierzi totul peste noapte. Eu am muncit o viață pentru familia asta și acum sunt dată la o parte ca o haină veche!

Am simțit milă pentru ea, dar și furie. Și eu pierdusem totul de atâtea ori… Dar nu voiam să trăiesc toată viața cu frica de a pierde din nou.

Când am ajuns acasă în acea seară, Anton era deja acolo, cu capul în mâini.

— Nu mai pot, Naomi… Parcă nu mai suntem noi. Parcă trăim viața altcuiva.

L-am luat de mână și i-am spus:

— Suntem tot noi. Dar trebuie să decidem ce e mai important: apartamentul sau noi doi?

A urmat o perioadă în care am stat despărțiți câteva luni. Eu m-am mutat la o prietenă, el a rămas în apartament. Fiecare zi era o luptă între dorința de a lupta pentru dreptate și nevoia de liniște sufletească.

Într-un final, judecătorul a decis: apartamentul rămânea lui Anton, dar trebuia să-i plătească Valentinei o sumă considerabilă. Am vândut aproape tot ce aveam ca să strângem banii. Ne-am mutat într-un apartament mai mic, dar liniștea a început să revină încet-încet între noi.

Valentina nu ne-a mai vorbit mult timp. Dar eu am învățat ceva: uneori familia nu e cea care te naște, ci cea care rămâne lângă tine când toți ceilalți pleacă.

Acum, când privesc în urmă la acei ani grei, mă întreb: oare merită vreodată să sacrifici dragostea pentru bani sau dreptate? Sau poate adevărata moștenire e puterea de a ierta și de a merge mai departe?