„Un nepot mi-e de-ajuns!”: Povestea unei mame care a luptat pentru familia ei

— Nu cred că e cazul să vă grăbiți cu veștile astea, a spus soacra mea, Elena, cu vocea ei ascuțită, în timp ce-și freca nervos mâinile pe șorțul de bucătărie. — Un nepot mi-e de-ajuns!

Am rămas cu gura întredeschisă, ținând încă testul de sarcină în mână, ca pe o dovadă a unei crime. Soțul meu, Radu, s-a uitat la mine, apoi la mama lui, incapabil să spună ceva. În bucătăria mică din apartamentul lor de la etajul patru, mirosul de ciorbă se amesteca cu tăcerea apăsătoare.

— Mamă, nu e vorba doar despre tine, am încercat eu să spun, dar vocea mi-a tremurat. — E copilul nostru.

Elena a oftat teatral și s-a întors cu spatele la noi. — Radu are deja un copil cu fosta lui soție. Nu văd de ce ar trebui să ne complicăm viața mai mult.

Acele cuvinte au fost ca un pumn în stomac. Știam că trecutul lui Radu atârna greu peste noi, dar nu mă așteptam ca propria lui mamă să fie atât de rece. M-am simțit mică, invizibilă, ca și cum fericirea mea nu conta.

Radu a încercat să schimbe subiectul, dar eu nu mai puteam să tac. — Nu vreau să trăiesc într-o familie unde copilul meu nu e dorit! am izbucnit, iar lacrimile mi-au curs fără să le pot opri.

Elena s-a întors și m-a privit cu acea privire tăioasă pe care o avea doar când era supărată cu adevărat. — Tu nu știi prin ce am trecut noi cu fosta lui nevastă! Și nici nu vreau să mai trec o dată prin scandaluri și certuri. Un nepot e destul!

Am plecat atunci din apartament, trântind ușa după mine. Radu a venit după mine pe scări, încercând să mă liniștească. — O să-i treacă, a zis el încet. — Știi cum e mama…

Dar eu nu mai puteam să accept scuzele astea. În noaptea aceea am plâns până târziu, gândindu-mă dacă am făcut o greșeală că am intrat în familia lor.

Povestea noastră nu a început ușor. Radu era proaspăt divorțat când l-am cunoscut, iar fiica lui din prima căsătorie, Ana-Maria, avea doar patru ani. Fosta lui soție, Mirela, locuia la câteva blocuri distanță și venea des la Elena pentru „sfaturi”. De fiecare dată când mă întâlneam cu ele pe scară sau la piață, simțeam privirile lor judecătoare.

— Tu nu ești mama adevărată a Anei-Maria, îmi spunea Elena ori de câte ori încercam să mă apropii de copil.

Am încercat să fiu răbdătoare. Am acceptat vizitele dese ale Anei-Maria și chiar am încercat să mă împrietenesc cu Mirela, dar orice gest era interpretat greșit.

— Nu încerca să-mi iei copilul! mi-a spus Mirela într-o zi, când i-am cumpărat Anei-Maria o rochiță nouă.

Radu era prins la mijloc între mine și trecutul lui. Îl vedeam cum se chinuie să împace pe toată lumea și cum se topește între două lumi care nu se pot întâlni niciodată.

Când am rămas însărcinată, am crezut că totul se va schimba. Că Elena va fi fericită să aibă încă un nepot și că Ana-Maria va avea un frățior sau o surioară cu care să crească. Dar reacția Elenei m-a făcut să-mi dau seama cât de adânci sunt rănile din familia asta.

Lunile au trecut greu. Elena nu m-a sunat niciodată să mă întrebe cum mă simt. Când mergeam la ea cu Radu, vorbea doar despre Ana-Maria și despre cât de greu îi este fetei fără tatăl ei acasă.

— Să nu te gândești că o să-i iei locul! îmi spunea mereu.

Într-o zi, după ce am aflat că voi avea un băiețel, am decis să merg singură la Elena și să încerc să vorbesc deschis cu ea.

— Doamnă Elena, i-am spus tremurând, eu nu vreau decât să fim o familie normală. Să nu simt că trebuie să mă lupt pentru fiecare zâmbet sau pentru fiecare gest de bunătate.

Ea s-a uitat la mine lung și pentru prima dată am văzut o urmă de oboseală în ochii ei.

— Tu nu știi cât am suferit când Radu a divorțat. Am crescut-o pe Ana-Maria ca pe ochii din cap și acum mi-e teamă că totul se va destrăma din nou.

— Dar eu nu vreau să iau nimic de la nimeni! Vreau doar ca băiatul meu să fie iubit la fel ca Ana-Maria.

Elena a tăcut mult timp. Apoi a oftat și a spus: — Poate că ai dreptate… dar inima mea nu știe încă să accepte asta.

Am plecat de acolo mai împăcată, dar tot cu un gol în suflet. Știam că drumul spre acceptare va fi lung.

Când s-a născut băiatul nostru, Vlad, Elena a venit la maternitate cu un buchet mic de flori și un zâmbet forțat.

— Să fie sănătos… atât pot să spun acum.

Anii au trecut și Vlad a crescut frumos. Ana-Maria venea tot mai rar la noi, iar Mirela s-a recăsătorit și s-a mutat în alt oraș. Relația mea cu Elena s-a mai îmblânzit, dar niciodată nu am simțit că suntem cu adevărat o familie unită.

Uneori mă întreb dacă e vina mea că n-am reușit să-i schimb inima Elenei sau dacă pur și simplu unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Acum, când Vlad mă întreabă de ce bunica lui vorbește mereu despre Ana-Maria și mai puțin despre el, îi spun doar că fiecare om iubește în felul lui.

Dar în sufletul meu rămâne mereu întrebarea: oare cât trebuie să lupți pentru a fi acceptat într-o familie? Și când știi dacă merită sau nu?