Un nou început: Povestea lui Radu și lupta pentru o familie adevărată

— Nu mai plânge, Radu, nu are rost, mi-a spus doamna Mariana, asistenta maternală, în timp ce îmi strângea hainele într-o sacoșă veche. „O să fie bine acolo, la familia nouă.” Dar eu știam deja gustul amar al promisiunilor deșarte. Aveam zece ani și trecusem prin trei familii de plasament. Fiecare m-a trimis înapoi, ca pe un colet nedorit.

În acea dimineață ploioasă de martie, am urcat în mașina Daciei albastre cu inima cât un purice. Pe bancheta din spate, mi-am lipit fruntea de geam și am privit cum blocurile gri se scurg în urmă. Mariana a încercat să mă încurajeze, dar vocea ei era obosită. „Familia Stoica e altfel, Radu. Au mai avut copii în grijă. O să vezi.”

Când am ajuns la casa lor dintr-un cartier liniștit din Ploiești, m-a întâmpinat o femeie cu ochi blânzi, dar obosiți – doamna Stoica. Lângă ea, domnul Stoica părea stânjenit, cu mâinile în buzunare. „Bine ai venit, Radu,” a spus ea încet. Am dat din cap, fără să-i privesc în ochi. Mi-era teamă să sper.

Primele zile au trecut greu. La masă, tăceam și mă uitam la farfurie. Noaptea, mă trezeam speriat de fiecare zgomot. Într-o seară, când am spart din greșeală o cană, domnul Stoica a ridicat vocea:
— Nu poți fi mai atent? Mereu trebuie să strici ceva?

Am înghețat. M-am așteptat să fiu trimis înapoi. Dar doamna Stoica a venit la mine după ce el a ieșit din cameră.
— Nu e vina ta, Radu. Știu că ți-e greu. Și nouă ne e greu uneori.

A fost prima dată când cineva mi-a spus că nu e vina mea.

Cu timpul, am început să mă apropii de ei. Doamna Stoica mă lua cu ea la piață și mă lăsa să aleg merele cele mai roșii. Domnul Stoica m-a învățat să repar biciclete. Dar mereu simțeam că trebuie să fiu perfect, să nu-i supăr, să nu le dau motive să mă trimită înapoi.

Într-o zi, la școală, un coleg m-a întrebat:
— Tu de ce nu ai părinți adevărați?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Acasă, am izbucnit:
— De ce nu m-a vrut nimeni? Ce am eu greșit?

Doamna Stoica m-a luat în brațe și a plâns cu mine.
— Nu tu ai greșit, Radu. Uneori oamenii mari nu știu să iubească sau le e frică. Dar noi vrem să fii al nostru.

A fost prima dată când am simțit că aparțin cuiva.

Dar liniștea nu a durat mult. Domnul Stoica a rămas fără serviciu și certurile au început să fie tot mai dese.
— Nu ne permitem încă o gură de hrănit! a strigat el într-o seară.

Am fugit în camera mea și mi-am făcut bagajul. Eram gata să plec din nou. Doamna Stoica a venit după mine:
— Nu te lăsăm să pleci! Ești copilul nostru acum!

Am rămas. Am stat împreună la masă chiar dacă era doar pâine cu margarină. Am râs când doamna Stoica a ars mâncarea și am plâns când domnul Stoica s-a îmbolnăvit și a trebuit să stea luni întregi acasă.

Anii au trecut. Am crescut împreună cu grijile și bucuriile lor. La 18 ani, când am terminat liceul, am stat la aceeași masă veche și am ridicat un pahar de suc:
— Mulțumesc că nu m-ați lăsat să plec.

Doamna Stoica mi-a zâmbit printre lacrimi:
— Tu ne-ai salvat pe noi, Radu.

Acum sunt adult și privesc în urmă la băiatul speriat care se temea să fie iubit. Încă mă întreb: câți copii ca mine mai așteaptă azi la fereastră? Câți dintre noi avem curajul să credem că merităm o familie?