Un tată sărac și secretul unui magazin de lux – când trecutul revine

— Nu avem ce căuta aici, tata, hai să plecăm! vocea Irinei, fiica mea de doisprezece ani, tremura de frig și rușine în fața vitrinei luminate orbitor. Mă ținea strâns de mânecă, privindu-mă cu ochii ei mari și speriați, în timp ce eu încercam să-mi ascund palmele crăpate în buzunarele gecii vechi. Era o zi de iarnă cumplită în București, iar vântul tăios părea să mă împingă afară din lumea celor care nu duceau grija zilei de mâine.

Am intrat în magazinul de lux aproape fără să-mi dau seama. Poate că frigul, poate că dorința Irinei de a vedea bradul uriaș din interior m-au împins să trec pragul. Înăuntru, totul strălucea: podeaua lucioasă, rafturile cu haine scumpe, parfumurile dulci care pluteau în aer. Vânzătoarea, o femeie blondă cu un zâmbet rece, ne-a măsurat din cap până-n picioare. Am simțit cum privirile tuturor se opresc asupra gecii mele ponosite și a pantofilor Irinei, prea mici pentru picioarele ei crescute peste vară.

— Pot să vă ajut cu ceva? a întrebat vânzătoarea, accentuând fiecare cuvânt ca și cum ar fi vrut să spună: „Ce căutați aici?”

— Doar ne uităm, am răspuns încet, încercând să nu mă las copleșit de rușine. Irina s-a apropiat timid de bradul împodobit, iar eu am rămas lângă ușă, gata să plec la primul semn de ostilitate.

Două doamne elegante au început să râdă încet, aruncându-ne priviri disprețuitoare. Una dintre ele a șoptit suficient de tare ca să aud: — Săracii ăștia vin să se încălzească la noi în magazin!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. M-am gândit la soția mea, Maria, care lucra două schimburi la spital ca infirmieră și la cât ne chinuim să-i oferim Irinei o copilărie normală. Dar realitatea era că nu ne permiteam nici măcar o eșarfă din magazinul acela.

Irina s-a întors spre mine cu ochii umezi: — Tata, hai acasă…

În clipa aceea, un bătrânel cu ochelari rotunzi a intrat grăbit în magazin. S-a împiedicat de covor și a căzut chiar lângă mine. Fără să stau pe gânduri, l-am ajutat să se ridice. Avea fața palidă și respira greu.

— Mulțumesc, tinere… Nu prea mai am putere la vârsta mea, a spus el zâmbind slab.

Vânzătoarea s-a apropiat abia atunci: — Domnule director! Sunteți bine?

Toată lumea a amuțit. Bătrânul era directorul magazinului. S-a uitat lung la mine și la Irina.

— Cum vă numiți? m-a întrebat.

— Mihai Popescu, am răspuns ezitant.

A zâmbit larg: — Mihai Popescu… Nu pot să cred! Tu ești băiatul care mi-a dat odată o pâine când eram flămând?

Am rămas blocat. Nu-mi aminteam exact momentul, dar știam că în tinerețe obișnuiam să ajut oamenii fără adăpost din cartierul nostru.

— Da… Poate… Am ajutat când am putut…

Bătrânul a început să povestească tuturor cum, cu ani în urmă, fusese într-o situație grea și un tânăr i-a întins o pâine caldă și i-a spus: „Nu lăsați frigul să vă învingă.”

— Omul acesta mi-a salvat sufletul atunci. Și astăzi mi-a salvat demnitatea. Vreau ca toată lumea să știe că bunătatea nu are preț!

Vânzătoarea și cele două doamne elegante au roșit brusc. Directorul m-a invitat la biroul lui și mi-a oferit un loc de muncă la magazin – aveau nevoie de cineva priceput la reparații și întreținere. Irina a primit o eșarfă roșie cadou și un zâmbet sincer din partea vânzătoarei.

Când am ieșit din magazin, Irina m-a strâns tare de mână:
— Tata, ai văzut? Bunătatea chiar contează!

Acasă, Maria a plâns când i-am povestit totul. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că viața ne zâmbește din nou.

Dar nu pot să nu mă întreb: Câți oameni judecăm zilnic fără să știm povestea lor? Oare cât bine s-ar întoarce în lume dacă am avea mai mult curaj să fim buni unii cu alții?