Un weekend la bunica: Când Maria a plâns să o luăm acasă

— Nu vreau să rămân aici! Vă rog, luați-mă acasă!
Vocea Mariei, fetița mea de șapte ani, răsuna disperată în holul mic al apartamentului bunicii. Era vineri seara, ploua mărunt, iar eu și soțul meu, Vlad, ne grăbeam să ieșim pe ușă, visând la două zile de liniște. Am zâmbit forțat și am încercat să o liniștesc:
— Maria, iubita mea, o să fie frumos la bunica. O să faci prăjituri cu ea, o să te joci cu pisica…
Dar ochii ei mari, umezi, nu mă lăsau să termin. S-a agățat de mâna mea cu o forță neașteptată. Bunica, doamna Elena, încerca să o ia în brațe, dar Maria se smucea și plângea tot mai tare.

— Nu mă lăsați aici! Nu vreau!
Vlad a oftat și mi-a făcut semn să mergem. — O să fie bine, hai să nu dramatizăm. Toți copiii mai fac așa la început.
Am plecat cu inima strânsă, dar am încercat să mă conving că e doar o fază. Că toți copiii trec prin asta. Că are nevoie să se obișnuiască fără noi.

Sâmbătă dimineață am primit primul telefon de la mama:
— Maria nu vrea să mănânce nimic. Stă în camera ei și nu vorbește cu mine.
Am simțit un nod în gât, dar Vlad m-a liniștit: — Las-o, o să-i treacă. Să nu cedăm la primul semn de slăbiciune.

Dar pe la prânz am primit un mesaj vocal de la Maria:
— Mami, te rog… vino după mine… mi-e dor de tine…
Vocea ei tremura. Am simțit că mă sufoc. Am început să mă cert pe mine însămi: De ce am lăsat-o? De ce n-am ascultat-o? Dar apoi mi-am amintit de toate sfaturile primite: „Copiii trebuie să învețe să stea fără părinți”, „Nu-i face pe plac la orice plâns”.

Seara am sunat-o pe mama. — E tot tristă. Nu vrea nici la desene animate, nici la prăjituri. Doar stă și se uită pe geam.

M-am uitat la Vlad: — Ce facem? O luăm acasă?
El a ridicat din umeri: — Dacă cedăm acum, data viitoare va fi și mai greu.

Noaptea n-am dormit aproape deloc. Mă tot gândeam la Maria, la ochii ei triști, la felul în care s-a agățat de mine. Dimineața am decis: — Mergem după ea.

Când am intrat pe ușă, Maria a alergat spre mine și m-a strâns atât de tare încât abia puteam respira. Plângea în hohote. Bunica ne-a privit cu reproș: — Pe vremea noastră nu era așa! Copiii stăteau cu bunicii fără atâtea mofturi.

Am luat-o pe Maria acasă. Toată ziua a stat lipită de mine. Seara mi-a spus încet: — Mami, mi-a fost frică că nu mai veniți niciodată după mine.

Atunci am simțit toată greutatea vinovăției. Am realizat cât de ușor e să ignori vocea unui copil, crezând că tu știi mai bine ce e bine pentru el. Cât de simplu e să te ascunzi în spatele sfaturilor altora și să uiți să-ți asculți propriul copil.

În zilele următoare am vorbit mult cu Maria. Mi-a spus că la bunica se simte singură, că îi e dor de noi și că îi e frică atunci când se lasă seara și apartamentul e prea liniștit. Am discutat și cu Vlad. El a recunoscut că și el s-a simțit vinovat, dar nu a vrut să pară slab.

Am decis ca pe viitor să nu o mai lăsăm cu forța nicăieri unde nu se simte bine. Să o ascultăm cu adevărat, nu doar să bifăm niște reguli despre „cum trebuie crescuți copiii”.

Bunica Elena a fost supărată o vreme. A spus că „ne creștem copilul prea moale”. Dar eu am ales să-mi ascult instinctul de mamă.

Acum, când mă uit la Maria cum doarme liniștită lângă mine, mă întreb: Oare câți dintre noi ignorăm semnalele copiilor noștri doar pentru că ni se pare că știm mai bine? Oare cât rău le facem atunci când nu le ascultăm fricile?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi cedat sau ați fi lăsat copilul să sufere pentru „binele lui”? Poate că uneori cel mai greu lucru e să recunoști că nu ai toate răspunsurile.