Urechile mele, povestea mea: Cum am găsit curajul să mă privesc în oglindă

— Radu, vino mai repede, că iar întârziem! strigă mama din hol, în timp ce eu mă uitam în oglindă, încercând să-mi lipesc urechile de cap cu palmele. Mă uitam la ele de parcă erau două steaguri ridicate în vânt, două semne pe care nu le puteam ascunde nici cu șapca, nici cu părul. Aveam doar 12 ani, dar simțeam că povara acestor urechi era mai grea decât ghiozdanul plin cu manuale.

La școală, totul începea încă de la poartă. „Ia uite-l pe Radu, radarul satului!” râdea Marian, băiatul cel mare al doamnei profesoare de matematică. Alți copii se prindeau imediat în horă: „Radu, dacă bate vântul, zbori până la Iași!” sau „Nu te apropia de antena de telefonie, că te ia semnalul!” Râdeau cu poftă, iar eu îmi simțeam obrajii arzând. Încercam să trec neobservat pe coridor, să mă așez mereu în ultima bancă, să nu ridic mâna niciodată la oră.

Acasă, nu aveam curaj să-i spun mamei cât mă doare. Tata era plecat la muncă în Italia și vorbea cu noi doar duminica seara pe WhatsApp. Mama muncea la brutărie și venea mereu obosită. Într-o seară, după ce am venit plângând de la școală, m-a găsit ascuns sub pătură. „Ce-ai pățit, băiatul mamei?” m-a întrebat blând. Am izbucnit: „Nu mai vreau să merg la școală! Toți râd de mine din cauza urechilor!”

Mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit: „Ești frumos așa cum ești, dar dacă te doare atât de tare, hai să vedem ce putem face.” Nu mă așteptam să mă asculte. A doua zi a vorbit cu doamna doctor de familie și așa am ajuns la un consult la Bacău. Doctorița mi-a spus că există o procedură simplă care poate corecta urechile clăpăuge. Nu-mi venea să cred că o problemă care mă făcuse să mă simt atât de mic putea fi rezolvată în două ore.

Dar nu toată lumea era de acord. Bunica a aflat și a început să strige: „Ce-i asta? Să-ți tai urechile? Asta-i nebunie! Toți avem urechi mari în familie!” Mama s-a certat cu ea zile întregi. „Nu vreau să-l văd suferind! Dacă pentru el contează, atunci facem!”

În ziua operației eram atât de speriat încât îmi tremurau mâinile. Mama mi-a strâns palma și mi-a spus: „Curaj, puiule! O să vezi că totul va fi bine.” În sala de operație mirosea a spirt și a teamă. M-am trezit după două ore cu capul bandajat ca un astronaut. Când am ajuns acasă, bunica s-a uitat la mine cu ochii umezi: „Poate că n-am înțeles eu… dar dacă tu ești fericit, atunci și eu sunt.”

Primele zile au fost grele. Mă durea capul și nu aveam voie să dorm decât pe spate. Dar când bandajele au fost scoase și m-am uitat în oglindă… nu-mi venea să cred. Urechile mele erau aproape lipite de cap. Am început să zâmbesc fără să-mi dau seama.

La școală, copiii au observat imediat. Marian s-a uitat lung la mine și a zis: „Ce-ai făcut, băi Radu? Ți-ai făcut tuning?” Am râs pentru prima dată la o glumă despre urechile mele. Nu mai simțeam rușine, ci libertate. Încet-încet, am început să vorbesc mai mult la ore, să ies cu colegii la fotbal după școală.

Tata a venit acasă de Crăciun și când m-a văzut a început să plângă: „Ești tot tu, băiatul meu curajos!”

Anii au trecut și am ajuns la liceu în oraș. Povestea urechilor mele a rămas undeva în trecut, dar nu am uitat niciodată cât de mult poate răni un cuvânt aruncat în joacă sau cât curaj trebuie să ai ca să ceri ajutor.

M-am întrebat mereu: dacă mama nu m-ar fi ascultat atunci, oare cine aș fi fost azi? Câte alte copii trăiesc aceeași rușine în tăcere? Poate ar trebui să vorbim mai des despre cum arată adevărata frumusețe și cât de mult contează sprijinul familiei atunci când lumea pare împotriva ta.

Oare câți dintre noi am avut nevoie doar de o mână întinsă ca să ne regăsim curajul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?