Vacanța care mi-a destrămat familia: Cum a devenit o săptămână la mare un câmp de luptă

— Nu vezi că iar ai uitat să pui pălăria pe capul Ilincăi? O să răcească, Doamne ferește!
Vocea Marianei, soacra mea, răsuna peste valurile mării, tăind aerul ca o lamă. M-am oprit din împachetatul prosopului ud și am privit-o pe Ilinca, care se juca fericită în nisip. Era a treia zi de vacanță la Eforie Nord și deja simțeam că nu mai pot respira. Radu, soțul meu, stătea la umbră cu telefonul în mână, prefăcându-se că nu aude nimic.

— Mariana, e doar zece dimineața, nu e atât de cald încă, am încercat să spun calm, dar vocea mi-a tremurat.

— Nu contează! Eu știu mai bine, am crescut trei copii! Dacă nu ești în stare să ai grijă de fete, lasă-mă pe mine!

M-am abținut cu greu să nu izbucnesc. Am simțit privirile celorlalți turiști pe mine, ca niște ace. M-am întors spre Radu, căutând sprijin. El doar a ridicat din umeri și s-a uitat în altă parte. Atunci am simțit pentru prima dată că sunt singură în propria familie.

Vacanța asta trebuia să fie o gură de aer după un an greu: serviciu, școală online pentru fete, certuri mărunte cu Radu. Am acceptat cu greu ca Mariana să vină cu noi, dar Radu a insistat: „E singură de când a murit tata, hai să nu fim egoiști.” Am cedat, deși știam ce înseamnă asta: control, critici și tensiune.

În fiecare dimineață, Mariana își începea ziua cu observații:

— De ce nu ai făcut cafeaua la timp? Fetele nu trebuie să mănânce atâta înghețată! Ai văzut ce rochie scurtă poartă Ana? Nu e potrivit pentru vârsta ei!

Ana avea 12 ani și era prima ei vară în care se simțea frumoasă. Îi cumpărasem rochia aceea special pentru vacanță. Am văzut cum i s-au umezit ochii când bunica i-a spus că arată „prea matur”.

Seara, după ce fetele adormeau, încercam să vorbesc cu Radu:

— Te rog, spune-i ceva mamei tale. Nu mai pot. O văd pe Ana cât suferă.

Radu ofta adânc:

— Nu vreau scandal. Știi cum e mama… Las-o să spună ce vrea, noi facem cum credem.

Dar nu era atât de simplu. Fiecare cuvânt al Marianei era ca o picătură chinezească. Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre ora la care trebuie culcate fetele („Pe vremea mea copiii dormeau la opt!”), am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Marea părea liniștită, dar în mine era furtună.

A doua zi dimineață, Ana a refuzat să iasă din cameră.

— Nu vreau să merg la plajă. Bunica zice că sunt urâtă și prost îmbrăcată.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am intrat în bucătărie și am găsit-o pe Mariana pregătind ceai.

— Mariana, te rog frumos să nu-i mai spui Anei astfel de lucruri. O rănești.

— Eu spun adevărul! Dacă tu nu ești în stare să-ți educi copiii…

Atunci am ridicat vocea pentru prima dată:

— Gata! Ajunge! E vacanța noastră și vreau liniște. Dacă nu poți respecta asta, te rog să te întorci acasă!

Mariana a rămas cu gura căscată. Radu a intrat în cameră exact atunci și s-a uitat la mine ca la o străină.

— Ce faci? Cum vorbești cu mama?

— Vorbesc ca o mamă care își apără copiii! Dacă tu nu poți sau nu vrei să mă susții, atunci măcar nu mă opri!

A urmat o tăcere apăsătoare. Mariana a început să plângă și s-a încuiat în cameră. Radu nu mi-a vorbit toată ziua. Ana și Ilinca au stat lipite de mine ca niște pui speriați.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la tot ce sacrificasem pentru această familie: cariera mea pusă pe pauză, prieteniile pierdute, visele amânate. Și pentru ce? Pentru o liniște care nu exista decât în aparență?

A doua zi dimineață am făcut bagajele fetelor și le-am spus:

— Ne întoarcem acasă. Avem nevoie de liniște.

Radu a încercat să mă oprească:

— Nu poți pleca așa! Ce-o să zică lumea?

— Lumea poate spune ce vrea. Eu nu mai pot trăi așa.

Am plecat cu inima frântă și cu fetele lângă mine. Drumul spre casă a fost tăcut, dar simțeam că am făcut ceea ce trebuia. Pentru prima dată după mulți ani m-am simțit liberă — și totodată mai singură ca niciodată.

Au trecut luni de atunci. Radu vine uneori să le vadă pe fete, dar între noi s-a ridicat un zid de tăcere și resentimente. Mariana nu mi-a mai vorbit niciodată.

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine sau rău. Dar când o văd pe Ana zâmbind din nou sau pe Ilinca alergând fără teamă prin parc, știu că am ales corect.

Oare câte femei trăiesc ani întregi sub presiunea unei familii care le sufocă? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!” chiar dacă asta înseamnă să pierdem tot ce am construit? Voi ce ați fi făcut în locul meu?