Viața cu tata nu a fost niciodată ușoară: Încercarea de a fi fiul perfect

— Nu te mai uita la mine așa, Vlad! Nu vreau să aud scuze, vreau să văd rezultate!
Vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojită de ani și de certuri. Era ora 7 dimineața, iar eu încercam să-mi leg cravata de școală, cu mâinile tremurânde. Tata, Mihai, stătea în ușă, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă. Aveam 12 ani și deja simțeam că nu sunt destul pentru el.

Mama plecase cu trei ani în urmă. Îmi amintesc perfect ziua aceea: ploaia lovea geamul, iar ea își strângea hainele în tăcere. Tata țipa la ea, iar eu stăteam ascuns după ușă, cu inima cât un purice. Nu știu dacă am fost motivul pentru care s-au despărțit. Poate că da, poate că nu. Dar tata nu mi-a spus niciodată altceva decât că trebuie să fiu mai bun, să nu-l fac de rușine.

În fiecare dimineață, ritualul era același: tata verifica dacă am temele făcute, dacă am uniforma curată și pantofii lustruiți. Dacă ceva nu era perfect, începea predica:

— Pe vremea mea, nu aveam nimic și totuși eram primul la școală! Tu ai tot ce-ți trebuie și tot nu ești în stare să iei un zece la matematică!

Îmi mușcam buza și încercam să nu plâng. Nu voiam să-i dau satisfacția asta. Dar în fiecare zi mă simțeam tot mai mic.

La școală, colegii mă tachinau că sunt „băiatul lui tata”. Profesorii știau că Mihai venea la fiecare ședință cu părinții și făcea scandal dacă nu luam note mari. Doamna dirigintă, doamna Ionescu, încerca uneori să mă protejeze:

— Vlad, știu că e greu acasă. Dacă ai nevoie să vorbești cu cineva, sunt aici.

Dar ce puteam să-i spun? Că tata vrea să fiu perfect? Că mă simt vinovat pentru că mama nu mai e cu noi?

Sâmbetele erau cele mai grele. Tata mă trezea devreme:

— Hai, Vlad! Azi mergem la fotbal! Trebuie să fii cel mai bun din echipă!

Nu-mi plăcea fotbalul. Îmi plăcea să citesc, să desenez, dar pentru el asta era pierdere de vreme. Pe teren, dacă greșeam o pasă sau nu alergam destul de repede, îl vedeam pe margine cum își strânge pumnii și îmi arunca priviri ucigătoare.

— Ești slab! Nu te concentrezi! Dacă ai fi pus mintea la contribuție…

Uneori îmi venea să fug. Să dispar. Seara, când ajungeam acasă obosit și plin de noroi, mă închideam în cameră și desenam pe ascuns. Era singurul loc unde puteam fi eu însumi.

Într-o zi, pe la 14 ani, am găsit o scrisoare de la mama ascunsă într-o carte veche din bibliotecă. Scrisul ei era tremurat:

„Dragul meu Vlad,
Nu am plecat din cauza ta. Te iubesc enorm. Am plecat pentru că nu mai puteam trăi cu tatăl tău. Sper ca într-o zi să mă înțelegi.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. Pentru prima dată am simțit că nu sunt vinovat pentru tot ce s-a întâmplat.

Dar tata nu s-a schimbat. Cu cât creșteam, cu atât presiunea era mai mare. La liceu voia să dau la mate-info, deși eu visam la arte plastice.

— Nu există viitor în prostiile astea! Vrei să mori de foame? Eu știu ce e mai bine pentru tine!

Certurile au devenit tot mai dese. Într-o seară, după o discuție aprinsă despre viitorul meu, am izbucnit:

— Tata, tu nu mă vezi! Nu vezi cine sunt eu cu adevărat! Vrei doar o copie a ta!

A rămas mut câteva secunde. Apoi a trântit ușa și a plecat din casă.

În noaptea aceea am decis: voi merge la arte plastice, orice ar fi.

A urmat o perioadă de tăcere între noi. Tata nu-mi vorbea decât strictul necesar. Mâncam separat, trăiam ca doi străini sub același acoperiș.

Când am intrat la liceul de arte din oraș, m-am simțit pentru prima dată liber. Am cunoscut oameni ca mine, care mă înțelegeau fără să judecate.

Dar acasă era tot iadul pe pământ. Tata îmi rupea desenele dacă le găsea prin casă.

— Ți-am spus că nu vreau să văd porcăriile astea!

Într-o zi am găsit curajul să-i spun mamei tot ce simt. Am sunat-o și i-am povestit despre presiunea constantă, despre cum încerc să fiu fiul perfect dar nu reușesc niciodată.

— Vlad, tu trebuie să fii tu însuți. Nu trăi pentru visurile altora. Eu te iubesc oricum ai fi.

Cuvintele ei au fost ca o gură de aer proaspăt după ani de sufocare.

Acum am 19 ani și sunt student la arte plastice în București. Tata încă nu vorbește cu mine decât rar și rece. Dar am învățat că nu pot trăi viața altcuiva.

Uneori mă întreb: oare câți copii din România trăiesc sub presiunea asta? Oare câți încearcă să fie perfecți doar ca să fie iubiți? Și dacă nu reușesc… cine îi ajută să se regăsească?