Weekendul la bunica: Strigătul lui Mihai

— Nu vreau să rămân aici! Nu mă lăsați! Țipătul lui Mihai a spart liniștea din curtea bunicii, ca un geam spart într-o noapte liniștită. Avea doar șase ani, dar ochii lui mari, umezi, păreau să cuprindă toată disperarea lumii. Eu și Vlad, soțul meu, ne-am privit stânjeniți peste portbagajul deschis al mașinii. Mama, cu șorțul ei vechi și mâinile pline de făină, încerca să-l liniștească pe Mihai, dar el se agăța de piciorul meu cu o forță neașteptată.

— Mihai, iubire, doar două nopți stai la bunica. O să te joci cu pisica, o să mănânci plăcinta preferată… Noi venim duminică dimineață, promit!

— Nu vreau! Vreau acasă! Vreau cu voi!

Am simțit un nod în gât. Vlad a oftat și mi-a făcut semn să urcăm în mașină. Mama mi-a șoptit la ureche:

— Lasă-l, dragă, se liniștește el. Așa erați și voi când erați mici.

Am plecat cu inima strânsă. În oglinda retrovizoare l-am văzut pe Mihai cum plânge și dă din mâini spre noi. Am încercat să mă conving că facem ce trebuie: avem nevoie de timp pentru noi, iar Mihai trebuie să învețe să stea și fără noi. Dar liniștea din mașină era apăsătoare.

Ajunși acasă, am încercat să ne bucurăm de libertate. Am băut cafeaua pe balcon, am vorbit despre planurile noastre, dar gândul la Mihai nu-mi dădea pace. Vlad a încercat să mă liniștească:

— E doar dorul de început. Îi face bine să stea cu mama ta. Și nouă ne face bine pauza asta.

Noaptea a venit greu. M-am tot uitat la telefon, așteptând un mesaj de la mama. Pe la 10 seara, m-a sunat:

— E mai bine acum. S-a jucat cu pisica și a adormit lângă mine. Să nu-ți faci griji.

Dar nu m-am liniștit. Dimineața următoare am primit un mesaj scurt: „Mihai plânge iar. Vrea acasă.”

Am început să mă cert cu Vlad:

— Trebuie să mergem după el! Nu vezi că suferă?

— Dacă cedăm acum, nu va mai vrea niciodată să stea fără noi! Trebuie să fie tare.

M-am simțit prinsă între două lumi: lumea rațiunii adulte și lumea inimii de mamă. Am sunat-o pe mama din nou.

— E greu cu el, dragă… Nu vrea să mănânce, nu vrea să iasă afară. Îmi tot spune că îl doare burta.

Am simțit cum mă năpădește vinovăția. Îmi aminteam cum eram eu copil și cât de tare mă durea dorul de părinți când mă lăsau la bunici. Dar atunci nu aveam voie să plâng prea mult — „E rușine să plângi!” — îmi spunea tata.

Sâmbătă seara am cedat. Am urcat în mașină și am plecat spre sat, fără să-i spun lui Vlad. Pe drum, îmi tremurau mâinile pe volan. Mă întrebam dacă nu cumva îl răsfăț prea mult pe Mihai sau dacă nu cumva greșesc ascultându-mi inima.

Când am ajuns, Mihai stătea pe prispă, cu ochii umflați de plâns și obrajii murdari de lacrimi uscate. Când m-a văzut, a alergat spre mine și s-a agățat de gâtul meu.

— Mami, te rog, nu mă mai lăsa aici singur! Nu-mi place fără tine!

Mama s-a uitat la mine cu reproș:

— Ești prea slabă cu el! Așa nu va învăța niciodată să fie bărbat.

Am simțit cum mă apasă povara generațiilor: mama mea care crede că dragostea se arată prin severitate și eu care simt că dragostea înseamnă să fii acolo când copilul tău are nevoie de tine.

Pe drum spre casă, Mihai a adormit cu capul pe umărul meu. M-am uitat la el și mi-am promis că n-o să-l mai las niciodată să sufere doar ca să-i fie altcuiva mai ușor.

Când am ajuns acasă, Vlad era supărat:

— Acum ce facem? O să vrea mereu acasă!

— Poate că asta e normal la vârsta lui… Poate că nu trebuie să-l forțăm să fie tare când încă are nevoie de noi.

Noaptea aceea am dormit toți trei în același pat. Mihai s-a trezit la un moment dat și m-a strâns tare în brațe:

— Mami, promit că o să fiu curajos data viitoare… dar acum vreau doar acasă.

M-am gândit mult la weekendul acela. La cât de ușor putem răni un copil fără să vrem, urmând reguli vechi sau ascultând sfaturi care nu ni se potrivesc. La cât de greu e uneori să fii părinte între două lumi: cea a părinților noștri și cea a copiilor noștri.

Oare cât de mult ar trebui să ne ascultăm copiii? Oare când e momentul potrivit să-i lăsăm să sufere puțin pentru a crește? Sau poate dragostea adevărată e tocmai puterea de a-i ține aproape atunci când au cea mai mare nevoie?