Zece ani mai târziu: Când Vlad a revenit din neant, lumea mea s-a cutremurat din nou

— Nu vreau să-l văd! Am urlat, cu pumnii strânși pe marginea mesei din bucătărie, în timp ce mama încerca să mă liniștească. — Ana, gândește-te la copii, mi-a șoptit ea, dar vocea îi tremura. De zece ani nu mai auzisem de Vlad. De zece ani, fiecare zi fusese o luptă cu lipsa lui, cu întrebările copiilor, cu privirile pline de milă ale vecinilor. Și acum, într-o seară ploioasă de aprilie, bătuse la ușă ca și cum ar fi lipsit doar o oră.

Îl văd și acum, ud leoarcă, cu ochii roșii și barba crescută. — Ana… am venit să-mi văd copiii. Vocea lui era stinsă, dar încăpățânată. M-am uitat la el ca la un străin. În spatele meu, Ilinca și Radu priveau speriați de după colțul holului. Radu avea doar patru ani când Vlad a dispărut; Ilinca abia învățase să spună „tata”.

— Nu ai niciun drept! am izbucnit. — Ai plecat fără să spui nimic! Ai știut cât de greu mi-a fost? Ai idee câte nopți am plâns cu ei în brațe? Vlad a închis ochii și a oftat adânc. — Știu că nu pot cere iertare… dar trebuie să încerc. Am făcut o greșeală. Am fost slab. M-am pierdut pe mine însumi.

Adevărul e că nu voiam să-l ascult. În toți acești ani, mi-am construit o viață fără el: am lucrat două joburi, am făcut teme cu copiii, am reparat robinete și am învățat să nu mai aștept pe nimeni. Dar când l-am văzut acolo, în prag, o parte din mine a vrut să-l lovească, iar alta să-l îmbrățișeze și să-l întrebe „de ce?”.

Mama a ieșit din bucătărie și i-a făcut semn să intre. — Hai, Vlad, stai jos. Să vorbim ca oamenii mari. Eu m-am retras lângă geam, cu spatele la ei. Îmi tremurau genunchii. Copiii s-au apropiat încet de tatăl lor. Ilinca s-a uitat la el lung: — Tu ești tata? Vlad a zâmbit trist și a dat din cap. — Da, iubita mea…

A urmat o tăcere apăsătoare. Radu s-a apropiat și l-a întrebat: — De ce ai plecat? Vlad s-a uitat la mine, apoi la copii. — Am fost laș. Am fugit de problemele mele și v-am lăsat pe voi să le duceți în locul meu. Nu există scuză pentru asta.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, ascultând respirația copiilor și gândindu-mă dacă pot vreodată să-l iert pe omul care m-a făcut să mă simt atât de singură. Dimineața, Vlad era încă acolo, dormea pe canapea cu Radu lângă el. Pentru prima dată după mult timp, băiatul meu părea liniștit.

Au urmat zile tensionate. Vlad încerca să se apropie de copii: îi ducea la școală, le citea povești seara, le aducea dulciuri de la cofetăria din colț. Eu îl urmăream cu suspiciune la fiecare pas. O parte din mine voia să creadă că s-a schimbat; alta știa că rana e prea adâncă.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Vlad a venit la mine în bucătărie. — Ana… știu că nu merit nimic de la tine. Dar vreau să încerc să fiu tată pentru ei. M-am uitat la el lung: — Și dacă într-o zi iar dispari? Ce le spun atunci? Vlad a lăsat capul în jos: — Nu pot promite nimic pentru totdeauna… dar pot promite că nu voi mai fugi de mine însumi.

Am izbucnit în plâns. Toată furia și durerea au ieșit la suprafață: — M-ai făcut să mă simt mică! M-ai făcut să cred că nu sunt destul! Știi cât de greu e să crești doi copii singură într-un oraș mic unde toți te judecă? Vlad s-a apropiat încet și mi-a luat mâna: — Îmi pare rău… Nici nu știu dacă pot repara ceva.

Au trecut luni până când am început să-l las să fie parte din viața noastră. Copiii s-au atașat repede de el; eu am rămas mereu cu un pas în urmă. Mama îmi spunea mereu: — Oamenii greșesc, Ana… dar uneori merită o a doua șansă.

Într-o zi, Ilinca m-a întrebat: — Tu îl mai iubești pe tata? Am rămas fără cuvinte. Poate că nu era vorba despre iubire; poate era vorba despre puterea de a merge mai departe împreună sau separat.

Acum, după un an de când Vlad s-a întors, încă nu știu dacă l-am iertat cu adevărat sau doar am obosit să port povara urii. Dar știu că am devenit mai puternică decât am crezut vreodată că pot fi.

Mă întreb uneori: putem vreodată să iertăm cu adevărat pe cineva care ne-a frânt sufletul? Sau doar învățăm să trăim cu cicatricile?