Zece fiice: Povestea Anei, mama care a luptat pentru fericirea ei în umbra așteptărilor familiei

— Ana, iar ai făcut supă de pui? Nu ți-e rușine să pui atâta carne la zece fete? Dacă era băiat, poate merita…

Vocea soacrei mele, tanti Maria, răsună și azi în mintea mea, deși au trecut ani de atunci. Mă uitam la mâinile mele crăpate de la atâta spălat și gătit, încercând să nu mă las copleșită de rușine. Fetele mele, toate zece, stăteau la masă cu ochii mari și flămânzi, iar eu simțeam cum fiecare lingură de supă e un reproș mut pentru că nu am adus pe lume un băiat.

— Mamă, de ce ești tristă? mă întreba adesea cea mai mică, Ilinca, cu ochii ei negri ca mura.

— Nu sunt tristă, draga mea. Doar obosită…

Dar adevărul era altul. Eram sfâșiată între dragostea pentru copiii mei și presiunea necruțătoare a satului. În fiecare duminică, la biserică, femeile mă priveau cu milă sau cu dispreț. „Săraca Ana, zece fete! Cine o să-i ducă numele mai departe?”

Soțul meu, Gheorghe, nu spunea multe. Se întorcea seara de la câmp cu umerii căzuți și privirea pierdută. Uneori îl surprindeam privind lung spre fetele noastre care se jucau în curte.

— Poate la următoarea… spunea el încet, ca pentru sine.

Dar următoarea era tot fată. Și încă una. Și încă una. După a șaptea naștere, doctorul mi-a spus să mă opresc. Dar acasă nu aveam voie să spun asta. Gheorghe voia băiat. Soacra voia băiat. Satul voia băiat.

Într-o seară rece de noiembrie, după ce am adormit copiii, Gheorghe s-a așezat lângă mine pe marginea patului.

— Ana, tu nu vezi că nu e bine? Toată lumea râde de noi. Ce-o să facem?

— Ce vrei să facem? am întrebat cu voce stinsă.

— Poate… poate ar trebui să mergem la preot. Să ne rugăm mai mult. Să facem un legământ.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu mai aveam putere să mă rog pentru ceva ce nu puteam controla. Dar am mers. Am îngenuncheat în fața altarului și am plâns în tăcere, rugându-mă doar pentru sănătatea fetelor mele.

Anii au trecut greu. Fetele au crescut, una câte una. Maria cea mare a plecat la oraș să muncească într-o fabrică de confecții. Elena s-a măritat devreme cu un băiat din satul vecin, doar ca să scape de privirile grele ale oamenilor.

Într-o zi, când Ilinca avea doar șapte ani, am găsit-o plângând în grădină.

— Ce s-a întâmplat?

— M-a strigat tanti Viorica „fata fără rost”. A zis că dacă eram băiat, tata ar fi fost fericit.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Tu ești rostul meu, Ilinca. Toate sunteți rostul meu.

Dar nu puteam să nu mă întreb: chiar nu valorez nimic dacă nu am adus pe lume un băiat?

Într-o seară de vară, când soarele apunea peste dealuri și fetele cântau în curte, Gheorghe a venit acasă mai devreme decât de obicei. Era abătut.

— Ana… am primit veste că fratele meu din Italia vrea să ne ia două fete la muncă acolo. Zice că poate le găsește ceva mai bun decât aici.

Am simțit un nod în gât. Să-mi trimit copiii departe doar pentru că aici nu sunt destui locuri pentru fete? Pentru că nu sunt băieți?

— Nu vreau să le trimit! am izbucnit.

— N-ai de ales! N-avem bani nici pentru mâncare! Dacă era băiat…

M-am ridicat brusc și am ieșit afară. Am plâns sub nucul bătrân până când stelele au apărut pe cer.

În acea noapte am decis că trebuie să fac ceva pentru mine și pentru fetele mele. Am început să cos ii și să le vând la târgul din oraș. La început oamenii râdeau de mine: „Ana cu zece fete vrea să fie meșter!” Dar încet-încet am strâns bani pentru rechizite, haine și chiar pentru o bicicletă pe care Ilinca o visa de mult.

Fetele mele au început să prindă curaj. Maria s-a înscris la seral și a terminat liceul. Elena a deschis un mic magazin cu produse tradiționale. Chiar și Gheorghe a început să privească altfel lucrurile.

Într-o zi, când Ilinca a venit acasă cu premiul întâi la olimpiada de matematică, Gheorghe a plâns pentru prima dată în fața noastră.

— Iartă-mă, Ana… Iartă-mă că n-am văzut cât valorează fetele noastre.

L-am îmbrățișat fără cuvinte. Știam că drumul nostru e încă lung și greu. Satul încă șoptește pe la colțuri. Dar eu nu mai simt rușine. Simt mândrie.

Acum, când privesc spre trecut, mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc în umbra unor așteptări care nu le aparțin? Câte mame își sacrifică visele pentru o tradiție care le rănește?

Poate că e timpul să ne spunem poveștile cu voce tare. Să ne întrebăm: cine suntem noi fără povara așteptărilor altora?