Ziua în care credința mi-a salvat căsnicia: Miracolul de la nuntă

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce rochia albă îmi atârna greu pe umeri, ca o povară. Era ora 11 dimineața, cu doar două ore înainte de cununia religioasă, iar în camera mică din apartamentul părinților mei din Ploiești plutea o tensiune tăioasă. Mama, cu ochii umezi și buzele strânse, ținea în mână un plic alb.

— Nu pot să-l primesc pe Vlad în familia noastră dacă nu ești sigură că faci alegerea corectă, Irina! a spus ea, aproape șoptit, dar cu o hotărâre care m-a făcut să mă simt din nou copil. Plicul era scrisoarea pe care o scrisesem cu o noapte înainte, plină de îndoieli și temeri, pe care nu voiam să o citească nimeni. O găsise și acum o folosea ca armă.

M-am prăbușit pe marginea patului, simțind cum lacrimile îmi curg pe obraji. Tata bătea nervos din picior lângă ușă, încercând să nu intervină. Mireasa perfectă din oglindă era doar o mască. În interior eram sfâșiată între iubirea pentru Vlad și loialitatea față de familia mea. Vlad mă aștepta la biserică, fără să știe nimic despre furtuna din sufletul meu.

— Irina, nu vreau să te văd nefericită peste ani. Știi cât am suferit eu cu tatăl tău… Nu vreau să repeți greșelile mele, a continuat mama, vocea ei tremurând de emoție.

— Dar eu îl iubesc pe Vlad! am izbucnit. Nu e ca tata! E blând, mă ascultă, mă respectă. De ce nu poți avea încredere în mine?

Mama a oftat adânc și a lăsat plicul pe noptieră. Pentru o clipă, am văzut în ochii ei nu doar teama, ci și dragostea disperată de mamă care vrea să-și protejeze copilul cu orice preț.

În acea clipă, am simțit că nu mai pot. Am ieșit din cameră și m-am refugiat pe balconul micuț, privind spre blocurile cenușii și cerul încărcat de nori. Îmi venea să fug, să renunț la tot. Dar undeva, adânc în sufletul meu, am simțit nevoia să mă rog. Nu eram o persoană foarte religioasă, dar în acea zi am simțit că doar Dumnezeu mă poate ajuta.

— Doamne, dacă există un drum pentru mine și Vlad, arată-mi-l! Nu vreau să-mi pierd familia, dar nici pe el… Dă-mi puterea să fac ceea ce trebuie!

Nu știu cât timp am stat acolo, cu ochii închiși și mâinile strânse la piept. Când m-am întors în cameră, mama plângea în brațele tatei. Am simțit o liniște ciudată coborând peste noi.

— Irina… iartă-mă! Nu vreau să-ți stric ziua cea mare. Mi-e teamă doar să nu suferi… Dar dacă tu crezi cu adevărat în Vlad, atunci mergi înainte! a spus mama printre lacrimi.

Am alergat la ea și am îmbrățișat-o strâns. Tata ne-a cuprins pe amândouă cu brațele lui mari și greoaie.

— Hai să mergem la biserică. Vlad te așteaptă! a spus el zâmbind timid.

Drumul spre biserică a fost ca o renaștere. Pe bancheta din spate a mașinii, mama mi-a strâns mâna și mi-a șoptit:

— Roagă-te mereu când ți-e greu. Dumnezeu ascultă.

Cununia a fost ca un vis: lumina caldă a soarelui care răzbise printre nori, zâmbetul lui Vlad când m-a văzut intrând în biserică, ochii umezi ai mamei când preotul ne-a binecuvântat. Am simțit că tot universul conspira pentru noi.

La petrecere, rudele au observat că mama era schimbată: dansa cu tata după ani de tăcere între ei și zâmbea sincer către Vlad. Seara târziu, când invitații plecaseră și rămăsesem doar noi doi în camera de hotel, Vlad m-a întrebat:

— Ce s-a întâmplat azi dimineață? Te-am simțit agitată…

L-am privit în ochi și i-am povestit totul: scrisoarea, teama mamei, rugăciunea mea disperată. Vlad m-a luat de mână și mi-a spus:

— Să nu uităm niciodată ziua asta. Credința ta ne-a ținut împreună.

Au trecut ani de atunci. Mama și Vlad au devenit cei mai buni prieteni. Eu am învățat că uneori miracolele nu vin sub formă de minuni spectaculoase, ci ca liniște în suflet după furtună.

Mă întreb adesea: câți dintre noi uităm să ne rugăm când totul pare pierdut? Oare câte conflicte s-ar rezolva dacă am avea curajul să cerem ajutorul divin și să ne ascultăm inimile?