Zlatul din pivniță: Povestea unei comori care mi-a distrus familia

— Nu pune mâna acolo, Vlad! strigă mama, cu vocea tremurândă, în timp ce eu, plin de praf și transpirație, încercam să scot o cutie veche din spatele zidului de cărămidă. Era o zi mohorâtă de noiembrie, iar pivnița casei bunicului din Zlatna mirosea a mucegai și amintiri uitate. Renovam de câteva zile, încercând să fac din locul acela un atelier, când mistria a lovit ceva tare. Am simțit atunci, în piept, o emoție ciudată, ca un avertisment.

— Mamă, e doar o cutie veche, nu te speria, am zis, încercând să par calm, deși inima îmi bătea nebunește. Am tras cutia afară, iar când am deschis-o, am rămas fără cuvinte: lingouri de aur, monede vechi, bijuterii cu pietre prețioase. Am simțit că lumea mea se schimbă pentru totdeauna.

Mama s-a apropiat încet, cu ochii mari, și a șoptit: — Doamne, Vlad, să nu spui nimănui. Să nu afle nimeni. Dar cum să nu spun? În câteva ore, vestea s-a răspândit ca focul. Sora mea, Irina, a venit val-vârtej de la Cluj, iar tata, deși divorțaseră de ani buni, a apărut pe neașteptate la poartă, cu un zâmbet fals pe față.

— E dreptul meu, Vlad! striga tata, trântind ușa bucătăriei. Casa asta a fost a tatălui meu, iar tu n-ai niciun drept să decizi singur ce facem cu aurul!

Irina plângea, mama tăcea, iar eu mă simțeam prins într-o capcană. În fiecare zi, certurile deveneau tot mai aprinse. Tata voia să vândă totul și să împartă banii. Irina visa să-și cumpere un apartament în București și să plece din țară. Mama, însă, voia să păstrăm comoara, să nu ne atingem de ea, ca și cum ar fi fost un blestem.

Într-o noapte, am auzit pași în pivniță. Am coborât tiptil și am găsit-o pe Irina, cu ochii roșii de plâns, încercând să ascundă câteva monede în buzunar.

— Ce faci? am întrebat, șocat.

— Nu mai suport, Vlad! Toată viața am fost săraci, mereu ne-am certat din cauza banilor. Acum avem șansa să fim fericiți, dar tu… tu vrei să ne ții pe loc!

Am simțit atunci că nu mai e vorba de aur, ci de tot ce fusese nerezolvat între noi. Tata a început să vină tot mai des, aducând cu el avocați și notari. Mama s-a închis în camera ei, refuzând să mai vorbească. Eu nu mai dormeam nopțile, visând că aurul se topește și ne înghite pe toți.

Într-o zi, am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Nu pot să trăiesc cu atâta ură în casă. Plec. Mama.” Am alergat pe străzi, am sunat la rude, dar nimeni nu știa unde e. Tata a ridicat din umeri, Irina a dat vina pe mine.

— Dacă nu găsești o soluție, Vlad, pierdem totul! a țipat ea.

Am încercat să vorbesc cu fiecare, să-i împac, să găsim o cale de mijloc. Dar nimeni nu mai voia să asculte. Aurul devenise mai important decât orice amintire, orice legătură de sânge. Prietenii mei au început să mă evite, unii mă priveau cu invidie, alții cu dispreț. Am simțit cum mă izolez tot mai mult.

Într-o seară, tata a venit beat și a spart o vitrină, urlând că aurul i se cuvine. Irina a sunat la poliție. A fost nevoie de intervenția lor ca să-l liniștească. După incident, am decis să ascund comoara într-un loc sigur, dar nu mai aveam încredere în nimeni. Nici măcar în mine.

Au trecut luni. Mama nu s-a mai întors. Tata a renunțat la proces, dar nu mi-a mai vorbit niciodată. Irina s-a mutat în străinătate, fără să-mi spună măcar la revedere. Am rămas singur în casa bunicului, cu aurul ascuns sub podea și cu o liniște apăsătoare care mă sufoca.

În fiecare zi mă întreb: ce am câștigat, de fapt? Am avut în mâini o avere, dar am pierdut tot ce conta cu adevărat. Oare chiar merită bogăția să sacrifici iubirea și încrederea celor dragi? Sau aurul nu face decât să scoată la iveală ce e mai rău în oameni?

Poate că adevărata comoară era familia mea, iar eu am pierdut-o pentru totdeauna. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați fi ales între bani și dragoste?