„De ce ar trebui să-mi pese acum? Cunoașteți-l pe Andrei, băiatul de aur”: De ce refuză Simona să aibă grijă de mama ei bolnavă

Crescând într-un oraș mic din Ohio, diferența dintre fratele meu Andrei și mine era evidentă încă de la început. Andrei, cu zâmbetul său strălucitor și modurile sale fermecătoare, părea să câștige inimile tuturor fără efort, inclusiv pe ale părinților noștri. Pe de altă parte, eu, Simona, eram cea tăcută și introspectivă, adesea pierdută în cărți și în propriile gânduri.

Părinții noștri, Mihai și Corina, erau oameni tipici din Midwest — muncitori, orientați către comunitate și iubitori în felul lor. Cu toate acestea, era clar că Andrei era vedeta în ochii lor. Fie că era vorba de evenimente școlare, sporturi sau întâlniri de familie, Andrei era mereu în centrul atenției, bucurându-se de mândria și afecțiunea neîngrădită a părinților noștri.

Pe măsură ce am crescut, diferența dintre Andrei și mine s-a lărgit. El a plecat la facultate cu o bursă completă, înconjurat de prieteni și oportunități, în timp ce eu am urmat un colegiu comunitar local, jonglând între studii și joburi cu jumătate de normă. Drumurile noastre s-au divergent, dar distanța emoțională crescuse de mult timp.

Punctul de cotitură a venit când mama noastră, Corina, s-a îmbolnăvit. A fost brusc și devastator — un diagnostic de Alzheimer cu debut precoce. Boala a progresat rapid și în curând a avut nevoie de îngrijire constantă. În ciuda distanței fizice, deoarece Andrei locuia într-un alt stat, așteptarea era nespusă, dar clară: eu urma să fiu cea care să facă un pas înainte.

„De ce ar trebui să-mi pese acum?” mă gândeam amar. Amintirile copilăriei mele, pline de neglijare și sentimentul constant de a fi pe locul doi, au revenit. Mi-am amintit de toate dățile când am avut nevoie de ea și ea și-a întors atenția către Andrei, băiatul ei de aur.

Totuși, vinovăția mă roadea. Până la urmă, era mama mea. Luni de zile m-am luptat cu sentimentele mele, încercând să reconciliez datoria unei fiice cu durerea de a fi copilul ignorat. Am vizitat-o, m-am ocupat de nevoile ei și am gestionat întâlnirile ei medicale, simțind tot timpul vechile cicatrici pulsând.

Într-o seară, în timp ce stăteam lângă patul ei, privindu-i forma fragilă și ascultându-i respirația greoaie, am simțit un abis profund și de netrecut de detașare emoțională. Dragostea și datoria care ar fi trebuit să fie naturale se simțeau forțate și goale. Când în cele din urmă a venit apelul că avea nevoie de și mai multă îngrijire, posibil să se mute cu mine, am știut că nu pot să fac asta.

L-am contactat pe Andrei, sperând că poate, măcar o dată, el va intra în rolul pentru care a fost întotdeauna destinat — fiul favorit, eroul. Dar, așa cum mă așteptam, viața lui era prea ocupată, plină de propria familie și carieră. „Sunt chiar legat aici, Simona,” a spus el, vocea lui un amestec de vinovăție și ușurare. „Oricum, tu ești mai bună la aceste lucruri.”

Așa că am luat decizia grea. Am aranjat îngrijire profesională pentru mama noastră, un loc frumos unde putea să primească atenția de care avea nevoie. Am vizitat-o, mi-am îndeplinit obligațiile, dar nu am mutat-o niciodată cu mine. Povara emoțională era prea grea, rănile copilăriei prea adânci.

În cele din urmă, mama noastră a trecut în liniște într-o dimineață de iarnă. Înmormântarea a fost mică, cu puține lacrimi vărsate din partea mea. Pe măsură ce îl priveam pe Andrei rostind elogiul, băiatul de aur chiar și în durere, mi-am dat seama că unele distanțe sunt prea mari pentru a fi închise, unele răni prea adânci pentru a fi vindecate.