Ce se ascunde în frigiderul meu? O poveste despre lacăte, foame și iubire

— Radu, iar ai mâncat toată zacusca?
Vocea mea tremura între furie și neputință. Era a treia oară săptămâna asta când deschideam frigiderul cu speranța unei gustări rapide și găseam doar rafturi goale și borcane goale cu capacul pus strâmb. Radu apărea în ușa bucătăriei, cu un zâmbet vinovat, ștergându-se la gură cu mâneca hanoracului.

— N-am rezistat, Irina… Era prea bună. Promit că mâine cumpăr alta.

Mâine. Mereu mâine. Dar niciodată nu aducea nimic înapoi. Mă uitam la el și simțeam cum ceva se rupe în mine. Nu era doar despre zacuscă sau despre brânza pe care o ascundeam în spatele borcanelor cu murături. Era despre faptul că nu mă simțeam văzută, că nevoile mele nu contau. Și totuși, cât de ridicol suna: să te cerți cu omul pe care îl iubești pentru niște resturi din frigider?

Am început să ascund mâncarea. O dată, am pus o cutie cu prăjituri în dulapul cu detergenți. Altă dată, am băgat o caserolă cu sarmale în congelatorul de la balcon, sub pungile cu mazăre congelată. Dar Radu avea un talent aparte să găsească orice. Parcă era un câine de vânătoare.

— Ce-ai acolo? m-a întrebat într-o seară, când am venit tiptil cu o farfurie plină din balcon.

— Nimic! Am răspuns prea repede.

A râs și mi-a smuls farfuria din mână, gustând din sarmale fără să clipească.

— Ești imposibil! am țipat eu, trântind ușa bucătăriei.

În acea noapte am plâns în baie, cu capul pe genunchi. Nu era doar despre mâncare. Era despre toate promisiunile nerespectate, despre faptul că nu mă asculta niciodată până la capăt, despre cum mă simțeam invizibilă în propria casă.

A doua zi, la serviciu, colega mea, Mirela, mi-a spus în glumă:

— Pune-i lacăt la frigider! Așa fac eu cu băieții mei când țin regim.

Am râs atunci, dar ideea a prins rădăcini. Seara, după ce Radu a plecat la fotbal cu băieții, am căutat pe internet „lacăte pentru frigider”. Am găsit unul ieftin și l-am comandat fără să mă gândesc prea mult.

Când a venit coletul, l-am instalat pe furiș. În acea seară, Radu a venit acasă flămând și a încercat să deschidă frigiderul.

— Ce-i asta? a întrebat el, privind lacătul ca pe o insultă personală.

— E singura soluție! Nu mai pot! Nu mai am nimic de mâncare niciodată! am izbucnit eu.

S-a uitat la mine lung, apoi a trântit ușa și a plecat pe balcon. Am stat fiecare separat toată seara. În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele frumoase dintre noi: cum m-a cerut de soție la munte, cum dansam în bucătărie pe muzica veche a lui Hrușcă, cum râdeam împreună de prostiile noastre. Cum ajunsesem aici?

A doua zi dimineață, Radu a venit la mine cu ochii roșii de nesomn.

— Irina… știu că te-am supărat. Dar nici eu nu sunt bine. Mănânc compulsiv când sunt stresat. Și la muncă e groaznic acum… Șeful mă presează zilnic, salariul întârzie… Nu știu cum să-ți spun că mi-e frică să nu pierdem tot ce avem.

Am rămas fără cuvinte. Nu-mi spusese niciodată toate astea. Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.

— De ce nu mi-ai zis? am șoptit eu.

— Pentru că nu vreau să te îngrijorez… Și pentru că mi-e rușine că nu pot controla nimic în viața mea. Doar frigiderul ăsta mai era sub controlul meu.

Am plâns amândoi atunci, ținându-ne în brațe pe gresia rece din bucătărie. Lacătul a rămas acolo câteva zile, ca un simbol al neputinței noastre de a comunica. Apoi l-am scos împreună și am făcut o listă de cumpărături pe care am mers să o bifăm cot la cot.

De atunci încercăm să vorbim mai mult. Seara gătim împreună și ne povestim ziua la masă. Uneori încă mai râdem de „incidentul cu lacătul”, dar știm amândoi că nu era vorba doar despre mâncare.

Mă întreb uneori: câte familii se ceartă pentru lucruri mici care ascund probleme mari? Oare cât de mult trebuie să strângem din dinți până să spunem ce ne doare cu adevărat?