Tăcerea fratelui meu: Cum căsnicia lui Rareș ne destramă familia

— Rareș, nu vezi ce se întâmplă cu noi? De ce nu spui nimic?
Vocea mi-a tremurat, iar mama, cu ochii roșii de plâns, s-a retras în bucătărie, încercând să-și ascundă lacrimile. Tata stătea în capul mesei, cu pumnii strânși pe faianța rece, privind fix la farfuria neatinsă. Rareș, fratele meu mai mare, stătea pe scaunul de lângă mine, cu privirea în pământ, evitând orice contact vizual. Oana, soția lui, era singura care părea stăpână pe situație. Își sorbea cafeaua cu un aer superior, ca și cum toată drama noastră era doar un spectacol ieftin.

Nu-mi amintesc să fi fost vreodată atât de tensionați. De când Rareș s-a căsătorit cu Oana, parcă nu-l mai recunosc. Era mereu vesel, gata să sară în ajutorul oricui, sufletul petrecerilor de familie. Acum, e doar o umbră a lui însuși. Oana îl controlează în tot: ce mănâncă, cu cine vorbește, când vine acasă. Și el tace. Tace mereu.

— Nu vreau să discutăm despre asta acum, a murmurat Rareș, fără să ridice ochii.

— Dar când? Când o să ai curaj să spui ce simți? Când o să-ți aperi familia? am izbucnit eu.

Oana a zâmbit ironic:

— Poate ar trebui să vă vedeți de treabă. Rareș e adult. Nu are nevoie de voi să-i spuneți ce să facă.

Mama a început să plângă mai tare. Tata s-a ridicat brusc și a ieșit pe balcon, trântind ușa după el. Eu am rămas cu Rareș și Oana în sufrageria sufocată de tensiune.

Îmi amintesc cum eram când eram mici. Rareș mă apăra mereu la școală, chiar dacă lua el bătaie pentru mine. Era eroul meu. Acum, nu mai are curaj nici măcar să spună ce gândește.

După acea seară, Rareș a început să ne viziteze tot mai rar. Oana găsea mereu scuze: ba că e obosit, ba că are treabă la serviciu, ba că trebuie să stea cu ea acasă. Când îl sunam, răspundea scurt și grăbit. Simțeam că-l pierd.

Într-o zi, am decis să merg la el acasă fără să anunț. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Oana mi-a deschis și m-a privit de sus:

— Ce cauți aici?

— Vreau să vorbesc cu Rareș.

— Nu poate acum. E ocupat.

Am împins ușa și am intrat. Rareș stătea pe canapea, cu laptopul în brațe, dar când m-a văzut s-a ridicat brusc.

— Ce faci aici? a întrebat el speriat.

— Vreau să vorbim! Nu mai pot suporta distanța asta dintre noi!

Oana s-a postat între noi:

— Nu ai ce căuta aici fără invitație! Ieși afară!

Rareș nu a spus nimic. Doar s-a uitat la mine cu ochii goi. Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Rareș, te rog… Spune ceva! Nu vezi că ne pierdem?

El a dat din cap încet și a șoptit:

— Îmi pare rău…

Am ieșit plângând din apartament. Pe drum spre casă m-am gândit la toate momentele frumoase pe care le-am trăit împreună: excursiile la munte, serile de Crăciun când cântam colinde în jurul bradului, glumele noastre prostești. Toate păreau acum atât de departe.

Mama s-a îmbolnăvit de supărare. Tata nu mai vorbea decât despre cât de mult l-a dezamăgit Rareș. Eu am încercat să-i țin pe toți laolaltă, dar simțeam că mă lupt cu morile de vânt.

Într-o zi, mama a ajuns la spital cu tensiunea foarte mare. Rareș nu a venit nici atunci. A zis că Oana nu se simte bine și trebuie să stea cu ea. Am simțit o furie oarbă. Cum poate să aleagă mereu pe altcineva în locul nostru?

După externarea mamei, am încercat din nou să-l sun pe Rareș. Mi-a răspuns Oana:

— Nu mai insista! Rareș are o familie acum! Acceptă asta!

Am simțit că explodez:

— Și noi suntem familia lui! Sau ai reușit tu să-l convingi că nu mai contează nimeni?

A închis telefonul fără să răspundă.

Au trecut luni întregi fără să-l vedem pe Rareș. Mama se stingea încet sub povara dorului și a neputinței. Tata îmbătrânea văzând cu ochii. Eu mă simțeam singură și trădată.

În Ajunul Crăciunului, am primit un mesaj scurt: „Sper că sunteți bine. Sărbători fericite.” Atât. Nici măcar nu era scrisul lui Rareș; era rece și impersonal.

În noaptea aceea am plâns ca un copil. M-am întrebat dacă dragostea dintre frați poate fi distrusă atât de ușor de tăcere și indiferență. Dacă sacrificiul pentru o relație merită atunci când pierzi tot ce ai avut mai drag.

Poate că fiecare om are dreptul la propria fericire, dar ce faci când fericirea unuia devine suferința tuturor celorlalți?

Mă uit la poza noastră veche din copilărie și mă întreb: oare va mai avea vreodată curaj Rareș să fie din nou fratele meu? Sau tăcerea lui va fi pentru totdeauna zidul care ne desparte?