Ziua în care stația de autobuz a devenit scenă de teatru absurd

— Hai, măi, mișcă-te odată! Nu avem toată ziua! vocea răstită a unei femei din spatele meu m-a trezit brusc din reverie. Eram la stația de autobuz din fața blocului, cu ochii pe telefon și cu gândurile aiurea, când am simțit privirile tuturor ațintite asupra mea. Încercam să urc în autobuzul 335, dar blugii mei noi, cumpărați cu o seară înainte dintr-un impuls de moment, refuzau să mă lase să ridic piciorul pe treaptă.

— Îmi pare rău, chiar încerc… am bâiguit, simțind cum obrajii mi se înroșesc. În spatele meu, un bărbat cu o geacă verde și o privire amuzată s-a apropiat.

— Vrei să te ajut? a întrebat el, încercând să-și ascundă zâmbetul.

— Nu, nu, mă descurc… am răspuns repede, dar deja simțeam cum panica mă cuprinde. Autobuzul era plin ochi, șoferul se uita la mine cu nerăbdare, iar oamenii din spate începeau să bombăne.

— Hai, domnișoară, că pierdem timpul! a strigat cineva.

Am încercat din nou să urc, dar blugii refuzau să cedeze. Atunci bărbatul din spate — Vlad, aveam să aflu mai târziu — a pus mâna pe cotul meu și a încercat să mă împingă ușor. În acel moment, am simțit cum se rupe ceva la cusătura blugilor. Un sunet scurt și clar a făcut ca toată lumea să tacă pentru o secundă.

— Vai de mine! am exclamat eu, încercând să-mi acopăr partea din spate cu geanta.

Vlad a început să râdă, iar râsul lui s-a propagat ca un val printre ceilalți pasageri. Un bătrân a început să povestească tare:

— Pe vremea mea nu existau blugi d-ăștia! Fetele purtau fuste largi și nu se rupea nimic!

Șoferul a claxonat nervos:

— Ori urcați, ori coborâți! Nu suntem la teatru!

În acel moment mi-am dorit să dispar. Am coborât repede din autobuz, cu Vlad după mine.

— Nu te supăra, chiar nu am vrut să te pun într-o situație jenantă. Dar trebuie să recunosc că n-am mai văzut așa ceva niciodată!

— Mulțumesc… cred. Acum trebuie să mă întorc acasă să mă schimb. Ce zi minunată! am spus ironic.

Vlad a zâmbit larg:

— Dacă vrei, te conduc până acasă. Poate pe drum ne mai distrăm puțin.

Am oftat și am acceptat. Pe drum, Vlad mi-a povestit despre jobul lui la o firmă de IT și despre cât de mult urăște diminețile aglomerate. Eu i-am spus despre facultatea la care încercam să ajung la timp și despre presiunea constantă de a arăta bine.

— Știi ce e ciudat? am spus eu. Toată lumea judecă după aparențe. Dacă nu arătăm perfect sau dacă ni se întâmplă ceva penibil, suntem imediat subiect de glume.

— Da, dar uite că uneori dintr-o situație penibilă poate ieși ceva bun. Uite, acum ne cunoaștem.

Am zâmbit pentru prima dată sincer în acea dimineață. Ajunși în fața blocului meu, Vlad s-a oprit și m-a privit serios:

— Să nu te mai lași niciodată definită de o pereche de blugi sau de ce cred ceilalți despre tine.

Am dat din cap și am intrat în scară. În lift, m-am privit în oglindă și am început să râd singură. Poate că viața e uneori un teatru absurd și noi suntem actorii principali fără să știm.

Mai târziu, la facultate, colegele mele au aflat povestea și au râs cu lacrimi. Una dintre ele mi-a spus:

— Dacă ai reușit să treci peste asta cu zâmbetul pe buze, nimic nu te mai poate doborî!

Seara, când am primit un mesaj de la Vlad — „Sper că blugii noi sunt mai comozi!” — am realizat că uneori cele mai penibile momente pot fi începutul unor povești frumoase.

Mă întreb: câți dintre noi nu ne lăsăm încă prizonieri ai aparențelor? Cât de des uităm că viața e plină de momente absurde care merită trăite cu umor?