Întoarcerea neașteptată: Când dragostea și prietenia se ciocnesc

— Nu mai pot, Ella! Nu mai pot să fiu mereu pe locul doi în viața ta!

Cuvintele lui Vlad au răsunat ca un ecou în sufrageria noastră mică, în timp ce ploaia bătea cu putere în geamuri. Tocmai ajunsesem acasă, cu două ore mai devreme decât de obicei, după ce ședința de la birou fusese anulată. Nu mă așteptam să-l găsesc pe Vlad, soțul meu, stând la masă cu Irina, cea mai bună prietenă a mea din liceu. Amândoi păreau surprinși, dar nu atât de mult pe cât m-aș fi așteptat. Irina avea ochii roșii, iar Vlad își frământa mâinile nervos.

— Ce se întâmplă aici? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă, deși simțeam cum inima îmi bate nebunește.

Irina s-a ridicat brusc, evitându-mi privirea.

— Ella, trebuie să vorbim… e complicat, a început ea, dar Vlad a întrerupt-o.

— Nu mai are rost să ascundem. Ella, între mine și Irina… s-a întâmplat ceva. Nu a fost planificat. A început cu discuții despre tine, despre cât de mult ne lipsești amândurora…

Am simțit cum mi se taie respirația. Am lăsat geanta să cadă pe podea și m-am sprijinit de perete. Toată oboseala ultimelor luni m-a lovit dintr-odată. Munca la agenția de publicitate mă consuma, iar acasă nu mai găseam liniște. Vlad mă acuza mereu că nu sunt prezentă, că nu mai știu ce înseamnă să fii soție. Irina era singura care mă asculta fără să mă judece. Sau cel puțin așa credeam.

— Voi doi… împreună? am șoptit, aproape fără să-mi dau seama.

Irina a început să plângă.

— Nu e ceea ce crezi! Doar… ne-am apropiat prea mult. Amândoi eram singuri, fiecare în felul lui.

Vlad s-a ridicat și el, încercând să se apropie de mine.

— Ella, te rog… Nu vreau să te rănesc. Dar nu mai putem continua așa. Tu ești mereu plecată, iar eu… eu am nevoie de tine aici.

Am simțit cum furia și durerea se amestecă în mine. Am ieșit din cameră fără să spun nimic și m-am trântit pe patul din dormitor. Lacrimile au început să curgă fără oprire. M-am gândit la toate serile în care rămâneam peste program pentru un client important sau la weekendurile sacrificate pentru campanii care nici măcar nu-mi aduceau satisfacție personală. M-am gândit la Vlad, la promisiunile făcute în fața altarului, la Irina și la toate nopțile în care îi povesteam despre visele mele.

A doua zi dimineață, casa era tăcută. Vlad plecase devreme la serviciu, iar Irina nu mai era nicăieri. Pe masă am găsit o scrisoare de la ea:

„Ella,
Nu există scuze pentru ce s-a întâmplat. Știu că te-am trădat ca prietenă și ca om. Poate că nici eu nu mai știu cine sunt sau ce caut. Îmi pare rău că te-am rănit. Dacă vei putea vreodată să mă ierți, voi fi recunoscătoare toată viața.
Irina”

Am rupt scrisoarea în două și am aruncat-o la gunoi. Nu voiam să mă gândesc la iertare. Tot ce simțeam era o furie oarbă și o tristețe care mă apăsa ca o piatră pe piept.

Au urmat zile lungi și grele. La birou încercam să mă concentrez pe proiecte, dar mintea îmi zbura mereu acasă. Vlad încerca să vorbească cu mine, dar nu-l lăsam să se apropie. Mama m-a sunat într-o seară:

— Ella, ce ai? Te aud schimbată…

— Nimic, mamă. Doar obosită.

— Să nu uiți că familia e cel mai important lucru pe lume. Munca vine și pleacă.

Am oftat adânc. Mama nu știa nimic despre ce se întâmplase și nici nu voiam să-i spun. Știam că ar fi judecat-o pe Irina și l-ar fi condamnat pe Vlad fără drept de apel.

Într-o duminică dimineață, după aproape două săptămâni de tăcere rece între mine și Vlad, am decis să vorbim deschis.

— Vlad, nu știu dacă pot trece peste asta. M-ai trădat tu… m-a trădat Irina… Dar poate că vina nu e doar a voastră. Poate că m-am pierdut pe drum.

Vlad a dat din cap trist.

— Și eu m-am pierdut, Ella. Am crezut că dacă găsesc alinare în altcineva o să fie mai ușor… dar nu e.

Am stat amândoi în liniște câteva minute. Am realizat că niciunul dintre noi nu era fericit cu viața pe care o duceam.

— Ce facem acum? l-am întrebat încet.

— Poate ar trebui să încercăm să ne regăsim fiecare pe cont propriu. Să vedem dacă mai avem ceva de salvat sau dacă doar ne agățăm de o iluzie.

A fost cea mai grea decizie din viața mea, dar am acceptat despărțirea temporară. Am început să merg la terapie și să-mi dau voie să simt tot ce am reprimat ani la rând: frica de eșec, dorința de a fi apreciată, nevoia de afecțiune.

Cu timpul, am reușit să vorbesc din nou cu Irina. Nu am reluat prietenia ca înainte, dar am putut s-o privesc fără ură. Vlad și cu mine am rămas în relații cordiale; uneori ne întâlnim la cafea și vorbim despre trecut ca doi oameni care au supraviețuit aceleiași furtuni.

Astăzi încă lucrez mult, dar știu când să spun „ajunge”. Am învățat că niciun succes profesional nu poate umple golul lăsat de lipsa iubirii sau a prieteniei adevărate.

Mă întreb uneori: câți dintre noi sacrificăm totul pentru carieră sau pentru ceilalți și uităm cine suntem cu adevărat? Oare merită vreodată prețul?