Între brazde și iarbă: povestea unei grădini care ne-a despărțit

— De ce te chinui atâta, Ilinca? Nu vezi că ești mereu obosită? Hai să punem gazon, ca toți vecinii. Să stăm la o bere, să ne bucurăm de viață!
Vocea lui Radu răsună din prag, cu un amestec de reproș și neînțelegere. Mâinile îmi sunt pline de pământ, genunchii murdari, iar soarele apune peste rândurile de roșii și ardei pe care tocmai le-am udat. Mă opresc din lucru și mă uit la el. Îmi simt inima strânsă, ca și cum fiecare răsad ar fi o parte din mine pe care el nu vrea s-o vadă.

— Nu e doar muncă, Radu. E… e ceva ce nu pot explica. Aici mă simt vie. Aici simt că fac ceva cu adevărat al meu.

El oftează și se așază pe treptele casei, privind peste gard la curtea vecinului, unde totul e verde, tuns la linie, fără nicio pată de noroi sau buruiană. La noi, grădina e plină de viață: găini care cotcodăcesc, un câine care aleargă printre straturi, iar eu — mereu cu sapa în mână.

— Mama ta n-a avut niciodată grădină, Ilinca. Nici bunicii tăi din oraș. De ce te încăpățânezi să tragi la sapă ca pe vremea bunicilor mei de la țară?

Îmi mușc buza. Nu știe că tocmai acolo, în satul bunicii mele Ana, am învățat să iubesc pământul. Când eram mică, mă trimitea să culeg roșii calde din soare și să le mănânc pe loc. Mirosul de busuioc și gustul de pământ umed mi-au rămas în suflet.

— Poate că tu nu înțelegi, dar pentru mine grădina asta e mai mult decât legume. E amintirea bunicii Ana. E felul meu de a nu uita cine sunt.

Radu dă din cap a lehamite și intră în casă. Rămân singură între rânduri, cu lacrimi amestecate cu sudoare pe obraji. Mă doare că nu mă înțelege. Mă doare că nu vrea să încerce.

Seara târziu, când copiii dorm deja, intru în casă și îl găsesc pe Radu la televizor. Încerc să-i explic din nou:

— Știi cât costă legumele bio la supermarket? Știi cât de mult mă liniștește să văd cum cresc plantele astea?

— Știu doar că nu mai avem timp unul pentru altul. Când ai stat ultima dată cu mine pe terasă fără să te gândești la ce ai de făcut mâine în grădină?

Mă lovește adevărul lui ca un pumn în stomac. Poate că am fugit prea mult în grădină ca să uit de certurile noastre, de nemulțumirile lui, de rutina care ne-a înghițit încet-încet.

A doua zi dimineață, îl aud vorbind la telefon cu sora lui, Mirela:

— Nu mai pot cu Ilinca asta! Parcă trăiesc cu o țărancă bătrână, nu cu o femeie tânără! Toată ziua sapă și udă ca nebuna…

Mâinile îmi tremură pe cana de cafea. M-am transformat într-o povară pentru el? Sau doar nu știe cum să mă iubească așa cum sunt?

În weekend vine mama mea în vizită. Se uită la grădină cu un zâmbet cald:

— Ești ca bunica Ana… Știi că ea a trecut prin multe pentru grădina ei? A rămas singură după război și totuși a găsit putere să crească tot satul cu legumele ei.

Radu oftează din nou:

— Da, dar noi trăim în 2024! Avem supermarketuri, avem tot ce vrem la un click distanță!

Mama îl privește blând:

— Uneori sufletul are nevoie de rădăcini mai mult decât are nevoie de confort.

În seara aceea, după ce mama pleacă, Radu vine lângă mine în grădină. Se uită la mâinile mele crăpate și murdare.

— Ilinca… poate că am fost prea dur. Dar mi-e dor de tine. Mi-e dor să râdem împreună fără să te văd mereu obosită.

Îl privesc lung:

— Și mie mi-e dor de noi. Dar dacă renunț la grădină, simt că mă pierd pe mine…

Trec zilele între tăceri apăsătoare și încercări stângace de împăcare. Copiii simt tensiunea și mă întreabă:

— Mami, de ce nu mai râdeți ca înainte?

Nu știu ce să le spun. Caut răspunsuri printre rândurile de morcovi și ceapă.

Într-o dimineață ploioasă, găsesc scrisoarea bunicii Ana într-o cutie veche din pod. Scrisul ei tremurat spune: „Sufletul omului crește odată cu ceea ce seamănă.”

Merg la Radu cu scrisoarea în mână:

— Uite… poate că nu vei înțelege niciodată de ce am nevoie de grădina asta. Dar te rog… încearcă să vezi că nu e doar despre legume sau muncă. E despre cine sunt eu.

Radu citește scrisoarea în tăcere. Apoi mă ia în brațe pentru prima dată după mult timp.

— Hai să încercăm altfel… Poate facem o parte cu gazon pentru tine și copii, dar las și colțul tău de grădină.

Simt cum mi se ridică o piatră de pe inimă. Poate că nu vom fi niciodată ca vecinii noștri cu gazon perfect, dar vom fi noi — cu toate imperfecțiunile noastre.

Uneori mă întreb: cât din ceea ce suntem suntem dispuși să sacrificăm pentru liniștea celuilalt? Și cât din rădăcinile noastre putem smulge fără să ne pierdem sufletul?