Între datorie și familie: Povestea lui Sorin, polițistul din Ploiești

— Sorin, nu mai pleca! Te rog, rămâi cu mine! vocea Ioanei, fiica mea de șapte ani, răsuna disperată în holul mic al apartamentului nostru din Ploiești. Avea febră mare și ochii umezi de lacrimi. Mă uitam la ea, cu uniforma deja pe mine, și simțeam cum mă sfâșie în două. Telefonul zbârnâia insistent pe masă.

— Sorin, e urgență! Un copil blocat într-un apartament pe strada Vasile Lupu! a strigat colegul meu, Cătălin, la telefon.

Soția mea, Maria, m-a privit cu ochii roșii de oboseală și frică. — Dacă i se face mai rău? Dacă nu te mai întorci la timp?

Am închis ochii o clipă. Am vrut să-i spun că totul va fi bine, dar nu știam dacă mai cred asta. Am sărutat-o pe frunte pe Ioana și am ieșit în ploaie, cu inima grea ca plumbul.

În mașină, Cătălin m-a privit scurt. — Ești ok?

— Nu știu, am răspuns sincer. Parcă nu mai știu pentru cine lupt.

Ajunși la fața locului, o femeie plângea în fața blocului. — Vă rog, ajutați-mă! Băiatul meu e singur în casă și nu răspunde!

Am urcat în fugă scările ude. Am spart ușa cu umărul, iar băiatul era întins pe jos, leșinat de la gaz. L-am luat în brațe și l-am dus afară. Ambulanța a venit repede. Mama băiatului mi-a sărit în brațe plângând: — Sunteți un erou!

Dar eu nu mă simțeam deloc așa. Gândul îmi era la Ioana. Am sunat-o pe Maria. — Cum e?

— A început să delireze, Sorin! Unde ești? Nu mai pot singură!

Am alergat spre casă cu mașina de poliție, încălcând toate regulile pe care le predicam altora. Când am ajuns, Ioana era întinsă pe canapea, cu pielea palidă și buzele vineții. Am luat-o în brațe și am fugit cu ea la spital.

În sala de așteptare, Maria m-a privit cu ură și disperare. — Mereu alegi pe alții înaintea noastră! Mereu salvezi străini și ne lași pe noi să ne descurcăm!

Nu am avut ce să-i răspund. Avea dreptate. În fiecare zi mă luptam să fiu polițistul perfect, să nu dezamăgesc comunitatea care mă privea ca pe un salvator. Dar acasă eram doar un bărbat obosit, care nu știa cum să-și salveze propria familie.

Ioana a stat trei zile în spital. În fiecare noapte am dormit pe un scaun lângă patul ei, ținând-o de mână. Maria nu mi-a mai vorbit decât strictul necesar.

Când ne-am întors acasă, am găsit pe ușă o scrisoare de mulțumire de la mama băiatului salvat. „Datorită dumneavoastră, copilul meu trăiește. Sunteți un înger.”

Am citit scrisoarea cu lacrimi în ochi. M-am uitat la Ioana, care dormea liniștită pentru prima dată după mult timp. M-am întrebat dacă nu cumva încercând să fiu erou pentru toți ceilalți, am uitat să fiu tată pentru propriul meu copil.

Într-o seară, Maria s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Sorin, nu pot trăi mereu cu frica asta că te pierdem sau că nu ești aici când avem nevoie de tine.

— Știu… dar ce pot face? Oamenii au nevoie de mine…

— Și noi avem nevoie de tine! Poate chiar mai mult decât ceilalți.

Am tăcut mult timp. Am privit poza noastră de familie de pe perete: eu în uniformă, Maria zâmbind forțat, Ioana ținându-ne de mâini.

M-am întrebat: oare cât poți sacrifica din tine pentru ceilalți fără să pierzi tot ce contează cu adevărat? Oare chiar poți fi erou pentru toată lumea sau trebuie să alegi cui îi aparții cu adevărat?

Voi ce ați face în locul meu? Unde se termină datoria și unde începe dragostea?