Între două lumi: când părinții devin o povară sau o binecuvântare?

— Irina, nu te supăra, dar nu cred că e o idee bună să vină mama ta să stea cu noi un an întreg! vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață.

Îmi strâng halatul pe mine, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor. Nu știu dacă e de la frig sau de la neliniștea care mă roade de când am primit mesajul mamei: „Tatăl tău și cu mine ne-am gândit să venim la voi pentru un an, să vă ajutăm cu bebelușul.”

Un an. Un an întreg. În apartamentul nostru cu două camere, în orașul acesta străin pentru mine, unde singura mea ancoră e Vlad. Am nevoie de mama, da. Dar chiar așa?

— Vlad, nu știu ce să fac… Am cerut doar puțin ajutor. Nu mă așteptam să vrea să se mute aici cu tot cu tata. E prea mult?

El oftează, se apropie și mă ia de umeri.

— Irina, știu că ți-e greu. Dar noi abia ne-am obișnuit împreună aici. Și… sincer, nu cred că aș putea suporta să-l am pe socru-meu în sufragerie tot timpul. Nici tu nu cred că ai vrea asta.

Îl privesc și simt cum mă apasă vinovăția. Mama a fost mereu acolo pentru mine. Când am avut febră la liceu, când am picat primul examen la facultate, când am plâns după prima despărțire. Acum, când urmează să devin mamă, nu pot să-i spun „nu”? Dar nici nu pot să-i spun „da” fără să-l trădez pe Vlad sau pe mine însămi.

Telefonul vibrează pe masă. E mama.

— Irina, dragă, ai vorbit cu Vlad? Să știi că am început deja să facem bagaje. Tatăl tău e încântat! O să vezi ce bine o să fie! O să te ajutăm cu tot: gătit, curățenie, copilul…

Înghit în sec.

— Mamă… nu știu dacă e chiar așa simplu. Apartamentul e mic… Vlad are nevoie de liniște pentru muncă…

— Lasă-l pe Vlad! Și el are nevoie de ajutor. O să vadă el ce bine e să fie familia aproape! Tu ai nevoie de mine, Irina. Știu că ți-e greu acolo singură.

Are dreptate. Mi-e greu. Dar nu vreau să-mi pierd intimitatea, nici libertatea de a fi eu însămi în casa mea. Nu vreau să mă simt din nou copilul care trebuie să ceară voie la fiecare pas.

Seara, când Vlad adoarme lângă mine, mă uit la tavanul alb și simt cum mă sufoc între două lumi: cea a părinților mei, unde totul era stabil și sigur, și cea nouă, a vieții mele de adult, unde fiecare decizie doare.

A doua zi primesc un mesaj de la tata: „Sper că nu te răzgândești. Mama ta abia așteaptă să-ți gătească supa preferată.”

Îmi vine să plâng. Îmi amintesc mirosul supei din copilărie, serile liniștite din casa noastră veche din Piatra Neamț. Dar aici nu mai sunt copilul lor. Sunt soția lui Vlad și viitoarea mamă a unui copil care va avea nevoie de spațiu și liniște.

Încep să mă cert cu Vlad din ce în ce mai des. El spune că nu vrea ca părinții mei să ne invadeze viața. Eu îi spun că nu pot să-mi rănesc mama. El ridică tonul: — Și eu? Eu nu contez?

Într-o seară izbucnesc:

— Dacă ai fi tu în locul meu, ai putea să-ți refuzi mama?

— Da! Pentru că suntem adulți acum! Trebuie să avem viața noastră!

Mă prăbușesc pe canapea și plâng în hohote. Nu știu cine are dreptate. Nu știu dacă există o soluție care să nu rănească pe cineva.

Mama insistă:

— Irina, nu te mai gândi atât! O să vezi ce bine va fi! O să-ți arăt cum se face băița copilului, cum se schimbă scutecele… Tu n-ai experiență!

Simt cum mă sufoc sub presiunea așteptărilor ei. Parcă nu mai sunt femeia care a terminat facultatea cu brio, care s-a mutat într-un oraș nou pentru dragoste. Sunt din nou fetița care trebuie salvată.

Într-o dimineață mă uit în oglindă și văd cearcăne adânci sub ochi. Îmi pun mâna pe burtică și îi șoptesc copilului:

— Ce fel de mamă o să fiu eu dacă nu pot pune limite? Dacă nu pot spune „nu” nici măcar mamei mele?

Îmi iau inima în dinți și o sun pe mama:

— Mamă… am nevoie de tine, dar nu pot trăi un an cu voi aici. Vreau să vii câteva săptămâni după naștere, dar apoi trebuie să ne lăsați pe noi să ne descurcăm.

Se lasă o liniște grea la celălalt capăt al firului.

— Irina… Nu mă așteptam la asta de la tine.

— Știu… Dar trebuie să încercăm să fim o familie în felul nostru.

Mama oftează adânc.

— Bine… Dacă asta vrei tu…

Închid telefonul și simt cum mi se rupe ceva în suflet. Dar pentru prima dată simt și o urmă de libertate.

Seara îi spun lui Vlad ce am făcut. Mă ia în brațe și îmi șoptește:

— Sunt mândru de tine.

Nu știu dacă am făcut alegerea corectă sau dacă mama mă va ierta vreodată pentru asta. Dar știu că trebuie să-mi construiesc propria familie, chiar dacă doare.

Oare câți dintre noi reușim cu adevărat să ne desprindem de părinți fără să-i rănim? Sau e inevitabil ca maturizarea să lase cicatrici adânci în suflet?