Între două lumi: Povestea unei nurori într-o familie românească

— Raluca, ia vezi dacă s-au fiert cartofii! vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Mariana, răsună din pragul bucătăriei. Mâinile îmi erau deja crăpate de la pământul ud, iar genunchii mă dureau după ore întregi de săpat printre rândurile de ceapă. M-am ridicat încet și am verificat oala, încercând să-mi ascund oboseala și frustrarea. Vlad, soțul meu, era afară cu socrul meu, Ion, discutând despre pomii fructiferi. În casă, doar eu și Mariana, două femei din generații diferite, unite de același bărbat, dar despărțite de atâtea lucruri nespuse.

— Da, s-au fiert, răspund scurt. O simt cum mă privește cu ochii ei mici și ageri, căutând parcă orice greșeală.

— Pune-i în farfurie pentru Alina. Vine imediat cu copiii. Să nu stea flămândă după drum.

Alina. Cumnata mea. Mereu primită cu brațele deschise, mereu lăudată pentru cât de bine se descurcă la oraș, cât de frumoși sunt copiii ei, cât de harnică e — deși eu nu o văzusem niciodată cu mâinile în pământ sau la cratiță aici, la țară. De fiecare dată când veneam la socri, eu eram cea care gătea, spăla vasele și ajuta la grădină. Alina venea rar și pleca mereu cu sacoșe pline: borcane cu zacuscă, bani pentru hainele copiilor sau chiar plicuri cu bani „pentru zile negre”.

Într-o duminică, după ce am terminat masa, am ieșit pe prispă să iau aer. Vlad m-a urmat.

— Ce ai? m-a întrebat încet.

— Nimic. Doar că… nu vezi? Pentru mama ta, Alina e ca o regină. Noi muncim aici ca niște slugi și plecăm acasă doar cu niște resturi de mâncare.

Vlad a oftat.

— Știi că Alina are probleme cu banii… poate mama vrea doar să ajute.

— Dar noi? Noi nu avem nevoie? Nu contează că și noi avem rate la bancă? Că și noi vrem să punem ceva deoparte?

Vlad a tăcut. Știam că îl doare și pe el, dar nu avea curaj să-i spună mamei adevărul. În familia lor, Mariana era stâlpul — nimeni nu-i contesta deciziile.

Într-o seară, după ce am ajuns acasă la Bacău, am găsit un plic pe masă. Era de la mama mea: „Pentru voi, să vă luați ceva frumos.” Am izbucnit în plâns. Mama mea, care nu avea nici jumătate din pensia Marianei, găsea mereu o cale să ne ajute. Atunci am simțit cât de mult mă doare nedreptatea din familia lui Vlad.

Au trecut luni. Relația mea cu Mariana devenea tot mai rece. La fiecare vizită la țară, mă simțeam tot mai străină. Într-o zi, am prins-o pe Mariana vorbind cu vecina:

— Raluca? E fată bună… dar nu-i ca Alina. Alina știe să se descurce în viață!

M-am simțit mică și neînsemnată. Am început să evit vizitele la țară. Vlad mergea singur sau cu copiii. Eu inventam scuze: serviciul, oboseala, copiii răciți.

Într-o zi de toamnă târzie, Vlad a venit acasă abătut.

— Mama a zis că nu mai vii deloc pe la ei. Că te-ai supărat fără motiv.

— Fără motiv? Vlad, tu chiar nu vezi? Nu vezi cum ne tratează?

— Poate ar trebui să vorbim cu ea…

Am strâns din dinți. Știam că orice discuție cu Mariana se va termina cu lacrimi și reproșuri.

În Ajunul Crăciunului am decis să mergem împreună la țară. Am intrat în casă cu inima strânsă. Mariana pregătise masa: sarmale, cozonaci, tot ce trebuie. Alina era deja acolo cu familia ei. Copiii alergau prin casă, iar râsetele lor umpleau aerul greu.

La finalul mesei, Mariana a scos două plicuri: unul pentru Alina și unul pentru noi. Am deschis plicul nostru: 100 de lei. În cel al Alinei erau 500.

Am simțit cum îmi arde fața de rușine și furie. Vlad a văzut și el diferența. Pentru prima dată a avut curajul să spună ceva:

— Mamă… nu e corect ce faci.

Mariana s-a uitat la el surprinsă:

— Cum adică?

— De fiecare dată îi dai Alinei mai mult decât nouă. Și noi muncim aici! Și noi avem nevoie!

Mariana a ridicat tonul:

— Alina are copii mici! Are nevoie! Voi sunteți tineri, sănătoși! Voi vă descurcați!

M-am ridicat de la masă și am ieșit afară plângând. Vlad m-a urmat.

— Îmi pare rău… n-am știut că te doare atât de tare.

— Nu e vorba doar de bani! E vorba că nu mă simt parte din familia voastră! Că oricât aș face, nu sunt niciodată destul!

Am stat mult timp pe prispă în frigul iernii. În acea noapte am decis că nu voi mai accepta niciodată să fiu tratată ca o străină în propria familie.

Au trecut ani de atunci. Relația mea cu Mariana s-a răcit complet. Vlad a început să-și vadă altfel familia și să mă susțină mai mult. Am învățat că uneori trebuie să-ți spui durerea cu voce tare ca să fii auzit.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc aceeași nedreptate în tăcere? Câte dintre noi acceptăm să fim „pe locul doi” doar pentru că așa e tradiția? Oare când vom avea curajul să cerem respectul pe care îl merităm?