Între două lumi: Soacra mea, soțul meu și eu

— Vlad, iar te sună mama ta! am spus printre dinți, încercând să-mi ascund frustrarea în timp ce el răspundea deja la telefon cu un zâmbet larg.

— Da, mamă, sunt bine… Da, am mâncat… Da, Irina e aici lângă mine… Nu, nu am uitat să iau vitamina C…

Am ieșit pe balcon, încercând să-mi liniștesc bătăile inimii. Era a treia oară în acea zi când Camelia, soacra mea, îl suna pe Vlad. Și era abia ora prânzului. Mă simțeam invizibilă în propria mea casă, ca și cum fiecare gest al nostru era monitorizat de la distanță. Camelia nu locuia cu noi, dar prezența ei plutea peste apartamentul nostru mic din București ca un nor greu.

M-am întors în sufragerie și l-am privit pe Vlad cum râdea la glumele mamei lui. Avea 32 de ani, dar lângă ea părea din nou copilul acela care nu știa să spună „nu”.

— Vlad, putem să vorbim?

A închis telefonul și m-a privit cu ochii lui albaștri, sinceri, dar obosiți.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu ți se pare că mama ta exagerează? Te sună de cel puțin cinci ori pe zi. Nu avem niciun moment doar pentru noi.

A oftat.

— Irina, știi că mama a rămas singură după ce tata ne-a părăsit. Eu sunt tot ce are. Nu pot s-o las să sufere.

— Dar eu? Eu ce sunt pentru tine?

A tăcut. În acea tăcere am simțit cum se rupe ceva între noi.

Camelia nu fusese mereu așa. Când am cunoscut-o prima dată, mi s-a părut o femeie elegantă, cu părul vopsit într-un blond rece și mereu cu un parfum scump. Îmi povestea despre tinerețea ei la liceul din Ploiești și despre cum a renunțat la tot pentru Vlad. După divorțul de soțul ei, s-a agățat de fiu ca de o ancoră. Nu a mai avut niciun bărbat în viața ei și nici nu părea să-și dorească. Vlad era centrul universului ei.

La început, mi se părea drăguț cât de apropiați erau. Dar după nuntă, lucrurile au început să se schimbe. Camelia venea neanunțată la noi acasă cu plăcinte calde sau cu sacoșe pline de cumpărături „ca să nu vă lipsească nimic”. Își lăsa pantofii în hol și începea să dea ordine: „Irina, ai pus prea mult ulei în salată”, „Vlad, nu uita să-ți iei puloverul când ieși”, „Sper că nu vă certați din cauza mea”.

Într-o seară, după ce Camelia a plecat, am izbucnit:

— Vlad, trebuie să-i spui să ne lase spațiu! Nu mai pot!

— Irina, e mama mea! Nu pot s-o rănesc. Tu nu înțelegi prin ce a trecut…

— Și eu prin ce trec acum? Nu vezi că nu mai avem intimitate? Că nu mai suntem doar noi doi?

A doua zi dimineață, Camelia m-a sunat direct:

— Irina, dragă, sper că nu te superi că vin atât de des. Dar Vlad are nevoie de mine. Știi tu… bărbații sunt ca niște copii.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Și eu am nevoie de el. Suntem o familie acum.

A tăcut preț de câteva secunde.

— O familie suntem toți trei, Irina. Să nu uiți asta.

Am început să mă simt ca o intrusă în propria viață. Prietenele mele râdeau când le povesteam:

— Las-o, fată! Așa-s soacrele la noi! Dacă nu-i place ciorba ta, fă-i una special pentru ea!

Dar nu era vorba doar despre ciorbă sau despre ordinele din bucătărie. Era vorba despre spațiul meu personal, despre faptul că nu puteam lua nicio decizie fără să mă gândesc dacă va fi pe placul Cameliei.

Într-o duminică, când Vlad era plecat la fotbal cu băieții, Camelia a venit iar pe neanunțate. Am deschis ușa și am găsit-o cu o pungă mare de portocale.

— Am adus vitamine pentru Vlad! Să nu răcească băiatul meu!

Am inspirat adânc și am invitat-o în bucătărie.

— Camelia, trebuie să vorbim serios. Simt că nu mai am loc în casa asta. Vreau să fim o familie normală, să avem intimitate.

M-a privit lung.

— Irina, tu nu ai copii. Nu poți înțelege ce simte o mamă care a rămas singură. Vlad e tot ce am.

— Dar Vlad e și soțul meu! Și eu am nevoie de el!

A oftat teatral și a început să plângă încet.

— Poate ar fi mai bine să mă retrag… Să vă las în pace… Poate nici n-ar fi trebuit să vin azi…

M-am simțit vinovată instantaneu. Am încercat s-o liniștesc, dar știam că iar va folosi asta împotriva mea când va vorbi cu Vlad.

Seara, când Vlad s-a întors acasă, era deja supărat.

— Ce i-ai spus mamei? A plâns toată după-amiaza!

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Vlad, vreau doar să fim noi doi câteodată! Să avem viața noastră!

— Mama vine prima! Îi datorez totul! Dacă nu poți accepta asta… poate ar trebui să ne gândim dacă suntem făcuți unul pentru altul.

Am rămas singură în bucătărie mult după miezul nopții. M-am uitat la poza noastră de la nuntă și m-am întrebat: oare chiar trebuie să aleg între mine și el? Sau între mine și ea?

Poate că mulți dintre voi treceți prin ceva asemănător sau cunoașteți pe cineva prins între două lumi care se exclud reciproc. Voi cât ați putea sacrifica pentru liniștea unei familii? Unde trageți linia între iubire și pierderea propriei identități?