Oaspetele Neinvitat: Când Dragostea Devine O Probă de Foc

— Nu mai suport! Nu mai suport, Vlad! Am nevoie de liniște, măcar o oră pe zi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce ușa de la baie se trânti în urma Mariei.

Vlad m-a privit neputincios, cu ochii lui verzi, obosiți. Era trecut de miezul nopții, iar apartamentul nostru cu două camere părea mai mic ca niciodată. Maria, fiica lui de șaisprezece ani din prima căsătorie, era aici de două luni. Două luni în care viața mea s-a transformat într-o succesiune de certuri mocnite, uși trântite și tăceri apăsătoare.

Când m-am căsătorit cu Vlad, știam că are o fată. Dar nu am crezut niciodată că va veni ziua în care va trebui să împărțim același spațiu, aceleași reguli, aceleași frustrări. Maria locuia cu mama ei la Ploiești, iar noi eram la București. Totul s-a schimbat când fosta lui soție a plecat la muncă în Italia și Maria a rămas fără sprijin. Vlad nu a stat pe gânduri: „E copilul meu, trebuie să fie cu mine.”

La început am încercat să fiu înțelegătoare. Îi cumpăram dulciurile preferate, îi lăsam bilețele drăguțe pe frigider, îi ofeream spațiu. Dar Maria era ca un arici: tăcută, ironică, mereu cu căștile pe urechi și telefonul în mână. Orice încercare de apropiere se lovea de un zid rece.

— Nu e vina ei că e aici, mi-a spus Vlad într-o seară, când am izbucnit în plâns după ce Maria îmi aruncase o privire disprețuitoare pentru că îi spălasem bluza preferată la 40 de grade.

— Știu… dar nici a mea! Nu mi-am imaginat că voi ajunge să mă simt străină în propria casă!

Vlad a oftat și a ieșit pe balcon să fumeze. M-am simțit vinovată pentru că nu pot fi mama perfectă din reclame. Dar nu eram mama ei. Eram doar „soția tatei”, o prezență tolerată.

Într-o duminică dimineață, când am intrat în bucătărie, am găsit-o pe Maria plângând în șoaptă. M-am oprit în prag, neștiind dacă să mă apropii sau să plec. Am ales să rămân.

— Maria… ești bine?

S-a șters la ochi rapid și a ridicat din umeri.

— Nu contează.

— Poate vrei să vorbim…

— Nu sunteți mama mea! a izbucnit ea, cu vocea spartă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să-i iau locul mamei ei. Voiam doar să nu ne urâm.

— Știu că nu sunt… Dar sunt aici dacă ai nevoie de ceva. Orice.

A tăcut și a ieșit din bucătărie fără să mă privească. Am rămas singură, cu cafeaua rece și un nod în gât.

Seara, Vlad a venit acasă târziu. L-am așteptat pe canapea, cu televizorul pornit pe silențios.

— Trebuie să vorbim serios, Vlad. Nu mai pot continua așa. Simt că mă pierd pe mine.

El s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.

— Știu că e greu… Dar e copilul meu. Ce vrei să fac?

— Să mă vezi și pe mine! Să nu mai fiu mereu cea care cedează! Să nu mai fiu invizibilă!

A tăcut mult timp. În camera Mariei se auzea muzica dată încet. M-am întrebat dacă ne ascultă.

În zilele următoare am încercat să evit conflictele. Am mers la serviciu mai devreme, am stat peste program, doar ca să nu fiu acasă când Maria venea de la liceu. Vlad observa distanța dintre noi, dar părea neputincios.

Într-o seară, când am ajuns acasă, am găsit-o pe Maria gătind paste. M-a privit scurt și a spus:

— Am făcut și pentru tine… dacă vrei.

Am zâmbit timid și am acceptat farfuria. A fost prima dată când am mâncat împreună fără să ne simțim ca niște străini forțați să împartă aceeași masă.

Dar liniștea nu a durat mult. Într-o sâmbătă dimineață, când făceam curat, am găsit sub patul Mariei un pachet de țigări și o sticlă mică de vodkă aproape goală. M-am blocat. Ce trebuia să fac? S-o spun lui Vlad? S-o confrunt pe ea?

Am ales să-i spun lui Vlad seara. Reacția lui m-a șocat:

— E adolescentă! Toți fac prostii la vârsta asta! De ce trebuie să faci mereu din țânțar armăsar?

M-am simțit trădată. Eu eram cea care încerca să țină casa întreagă, iar el mă acuza că exagerez.

În acea noapte am dormit pe canapea. Am plâns în tăcere, gândindu-mă dacă nu cumva greșisem alegând această viață complicată.

A doua zi dimineață, Maria a venit lângă mine cu ochii roșii:

— Îmi pare rău… Nu voiam să te supăr. E greu fără mama… și tata e mereu ocupat…

Am simțit pentru prima dată că zidul dintre noi începe să crape.

Au trecut încă două luni până când lucrurile au început să se așeze cât de cât. Am stabilit reguli clare: fiecare are spațiul lui, fiecare își spune nemulțumirile fără țipete sau uși trântite. Vlad a început să petreacă mai mult timp cu Maria, iar eu am început să-mi recuperez puțin din liniștea pierdută.

Dar rana rămâne: sacrificiile mele au fost văzute ca firești, nevoile mele ca mofturi. M-am întrebat adesea dacă dragostea chiar poate salva totul sau dacă uneori trebuie să te salvezi pe tine însăți înainte de toate.

Acum stau la fereastră și privesc luminile orașului întrebându-mă: cât poți renunța din tine pentru ceilalți fără să te pierzi cu totul? Dragostea chiar merită orice preț?