Oaspetele nepoftit: Povara unei soacre în viața mea

— Nu ai să-mi spui tu mie ce să fac în casa fiului meu! vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna ca un tunet în sufrageria noastră mică din cartierul Militari. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea lui Radu, soțul meu, era fixată în podea, ca și cum ar fi vrut să dispară. Era a treia oară în acea săptămână când izbucnea scandalul. De data asta, pentru că am îndrăznit să-i spun că nu vreau să intre în dormitorul nostru fără să bată la ușă.

Mi-am dorit mereu o familie liniștită. Când m-am căsătorit cu Radu, am crezut că am găsit omul cu care pot construi un cămin cald, fără certuri și fără intruziuni. Dar Viorica nu a acceptat niciodată că fiul ei are propria viață. De când ne-am mutat în apartamentul nostru, la doar două stații de tramvai de casa ei, a găsit mereu motive să vină neanunțată: ba că i s-a stricat televizorul, ba că nu știe cum să plătească factura la gaze online, ba că „i s-a făcut dor de Radu”.

La început, am încercat să fiu politicoasă. O serveam cu cafea, ascultam poveștile despre tinerețea ei și îi zâmbeam forțat când făcea observații despre curățenie sau despre modul în care gătesc. Dar răbdarea mea s-a subțiat rapid. Într-o zi, după ce a criticat iar ciorba mea de perișoare („La mine acasă nu se pune atâta pătrunjel!”), am decis să pun piciorul în prag.

— Viorica, te rog frumos, dacă vrei să vii la noi, sună înainte! Avem și noi programul nostru, nu putem fi mereu disponibili.

A izbucnit într-un râs scurt și tăios:

— Program? Ce program? Ești acasă toată ziua! Ce treabă ai tu? Eu am crescut trei copii și am muncit la fabrică!

Radu încerca mereu să tempereze lucrurile:

— Mamă, hai să nu ne certăm… Ioana are dreptate, e normal să anunți când vii.

Dar Viorica nu voia să audă. În mintea ei, apartamentul nostru era „casa fiului ei”, iar eu eram doar o chiriașă temporară. Într-o zi de iarnă, când afară ningea viscolit și eu încercam să lucrez de acasă, a apărut cu două sacoșe pline de haine și a anunțat sec:

— Am venit să stau la voi câteva zile. La mine se renovează baia.

Nu m-a întrebat dacă e ok. Nu m-a întrebat nimic. Pur și simplu s-a instalat în sufragerie, a început să mute lucruri prin bucătărie și să comenteze fiecare decizie pe care o luam.

— Nu așa se spală vasele! Nu vezi că rămâne detergent pe ele?
— De ce nu pui mai multă sare în mâncare? Lui Radu îi place mai sărat!
— Ioana, tu chiar nu știi să calci o cămașă?

În fiecare seară, după ce Radu adormea, mă uitam la tavan și mă întrebam cât mai pot rezista. Îmi simțeam viața invadată, sufocată de prezența ei. Încercam să-i explic lui Radu cât de greu îmi este:

— Nu mai pot! Parcă nu mai e casa noastră… Parcă nici nu mai suntem soț și soție, ci doi copii supravegheați de mama ta!

Radu oftează:

— Știu… dar ce vrei să fac? E mama… Nu pot s-o dau afară.

Într-o seară, după încă o ceartă legată de modul în care aranjez hainele în dulap („La mine acasă totul era ordonat!”), am cedat nervos:

— Dacă nu pleacă ea, plec eu!

Viorica a tăcut pentru prima dată. Radu m-a privit speriat:

— Ioana, te rog… Nu face asta.

Am plecat la mama pentru câteva zile. Acolo am simțit pentru prima dată liniște după mult timp. Mama m-a ascultat fără să mă judece:

— Fata mea, trebuie să-ți aperi familia. Dacă nu pui limite acum, niciodată nu vei avea liniște.

M-am întors acasă hotărâtă. Am stat față în față cu Radu și i-am spus:

— Ori găsim o soluție împreună, ori nu mai pot continua așa. Vreau respect pentru spațiul nostru și pentru relația noastră.

A fost greu. Au urmat discuții lungi, lacrimi și reproșuri. Dar într-un final, Radu a înțeles. I-a spus mamei sale că trebuie să-și caute alt loc unde să stea pe perioada renovării și că vizitele neanunțate nu mai sunt acceptate.

Viorica s-a supărat rău. Nu mi-a vorbit luni întregi. Dar pentru prima dată după mult timp, am simțit că respir din nou în propria mea casă.

Acum mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” atunci când cineva ne invadează viața? Oare chiar trebuie să alegem între liniștea noastră și „tradiția” care spune că soacra are mereu dreptate?