U pragul ușii fiului meu: Povestea unei mame care a iubit prea mult

— Nu mai vreau să vii neanunțată! Ai înțeles? a strigat Vlad, fiul meu, cu ochii plini de o furie pe care nu i-o cunoșteam. Ținea mâna pe clanță, iar în spatele lui, Andreea, nora mea, mă privea cu o răceală tăioasă. În mâini aveam o oală cu supă caldă, aburindă, făcută cu dragoste, ca pe vremuri. O clipă am simțit că pământul mi se surpă sub picioare.

Nu era prima dată când simțeam tensiunea dintre mine și Andreea, dar niciodată nu crezusem că Vlad va ajunge să-mi vorbească astfel. Îmi amintesc cum, în copilărie, îi ștergeam lacrimile când cădea și se lovea, cum îi citeam povești până adormea cu capul pe genunchii mei. Am crescut singură cu el după ce tatăl lui ne-a părăsit, iar lumea mea s-a redus la zâmbetul lui Vlad. Tot ce făceam era pentru el.

— Vlad, am vrut doar să-ți aduc supa ta preferată… Știi că ai fost răcit săptămâna trecută și… am încercat să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

— Nu mai sunt copil! Nu mai am nevoie de tine la fiecare pas! Lasă-ne să ne trăim viața! a răspuns el, iar cuvintele lui au tăiat mai adânc decât orice rană fizică.

Andreea s-a apropiat de el și i-a pus mâna pe umăr. — Hai să mergem înapoi în casă. Las-o, Vlad. O să înțeleagă ea până la urmă.

Am rămas pe palier, cu oala în mâini, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și durere. Vecina de la trei a trecut pe lângă mine și mi-a aruncat o privire curioasă. Am coborât scările încet, cu pași mici, ca o bătrână care nu-și mai găsește rostul.

Acasă, am pus supa pe masă și m-am așezat în fața ei. Bucătăria era tăcută, iar pereții păreau mai reci ca niciodată. M-am gândit la toate dățile când veneam la Vlad cu mâncare, când îi făceam curat sau îi spălam hainele fără să mă întrebe nimeni. Poate că am exagerat. Poate că nu i-am dat destul spațiu să fie bărbatul care voia să fie.

Telefonul a sunat. Era sora mea, Mariana.

— Ce-ai pățit, Lili? Ai vocea stinsă.

— Vlad… mi-a trântit ușa-n nas. Nici nu m-a lăsat să intru. A zis că nu mă mai vrea neanunțată.

— Of, draga mea… Ți-am spus de atâtea ori să-i lași în pace. Are nevastă acum, trebuie să-și facă viața lor. Tu ai trăit numai pentru el, dar trebuie să te gândești și la tine.

— Cum să mă gândesc la mine? Eu fără el nu știu cine sunt…

Am plâns mult în acea seară. Am plâns pentru copilul meu care nu mai e copil, pentru anii în care am uitat de mine ca femeie și ca om. Am plâns pentru toate dățile când am crezut că dragostea mea îl va proteja de orice rău.

A doua zi dimineață m-am trezit devreme. Am deschis albumul cu poze vechi: Vlad la serbarea de la grădiniță, Vlad cu primul lui ghiozdan, Vlad la balul de absolvire. În fiecare fotografie eram acolo, undeva în umbră, zâmbind larg, mândră că e al meu.

Mi-am amintit cum Andreea mi-a spus odată:

— Doamnă Ljiliana, vă mulțumim pentru tot ce faceți, dar Vlad are nevoie să fie independent. Poate ar trebui să vă găsiți și dumneavoastră un hobby sau prieteni…

Atunci m-am simțit insultată. Cum să-mi spună ea mie ce să fac? Eu l-am crescut! Dar acum… poate avea dreptate.

În zilele următoare am încercat să nu-l sun pe Vlad. Mâinile îmi tremurau de fiecare dată când vedeam telefonul. M-am dus la piață singură, am făcut ordine prin dulapuri și am început să citesc o carte pe care o aveam de ani buni pe noptieră. Dar liniștea era apăsătoare.

După o săptămână, Vlad m-a sunat.

— Mamă… putem vorbi?

Vocea lui era moale, nesigură.

— Sigur, Vlad. Oricând.

— Îmi pare rău că am țipat la tine… Dar trebuie să înțelegi că eu și Andreea avem nevoie de spațiul nostru. Nu vreau să te rănesc, dar simt că mă sufoci uneori.

— Știu… Știu că ai dreptate. Mi-e greu să mă desprind de tine… Dar o să încerc.

— Te iubesc, mamă.

— Și eu te iubesc, puiule… mereu o să te iubesc.

Am închis telefonul și am simțit un gol ciudat în suflet. Era începutul unei noi etape — una în care trebuia să-mi găsesc propriul drum fără să mă agăț de fiul meu ca de o ancoră.

Seara aceea am petrecut-o privind pe geam la luminile orașului. M-am întrebat: oare cât de mult e prea mult când vine vorba de dragostea unei mame? Unde se termină grija și începe sufocarea? Poate voi afla răspunsul într-o zi… Dar voi reuși vreodată să mă regăsesc fără rolul de mamă care mi-a definit toată viața?