Când familia tace: Povestea unei vinovății care nu se uită

— Nu mai vine nimeni, doamnă asistentă?
Vocea tremurată a domnului Dobre răsună în salonul alb, spartă doar de ticăitul ceasului de pe perete. Mă uit la el, cu mâinile strânse pe genunchi, privirea pierdută spre ușă. E ora 17:30, iar vizitatorii au plecat de mult. În fiecare zi, la aceeași oră, domnul Dobre își aranja pijamaua, își pieptăna părul rar și privea spre ușă cu speranța unui copil care așteaptă să fie luat acasă.

— Poate întârzie puțin, îi spun încercând să-i ascund neliniștea din glas. Dar știu că nu va veni nimeni. Fiul lui, Vlad, nu a mai dat niciun semn de două săptămâni. Niciun telefon, niciun mesaj. Doar tăcere.

Mă așez lângă el pe marginea patului și îi ating ușor mâna. Îmi simt inima grea. Îmi amintesc de tata, cum stătea și el singur în salonul de la Oncologie, cu ochii la ușă, sperând că mă voi întoarce mai repede de la muncă. Atunci nu am înțeles cât de mult doare singurătatea. Acum o văd zilnic.

— Maria, crezi că am greșit cu ceva? mă întreabă domnul Dobre, cu vocea stinsă.

Înghit în sec. Nu știu ce să-i răspund. Poate că da, poate că nu. Cine sunt eu să judec?

— Nu știu, domnule Dobre… Uneori oamenii se îndepărtează fără motiv.

El oftează adânc și își șterge ochii cu dosul palmei.

— Am fost un tată sever. Poate prea sever… Dar am vrut să-l fac bărbat pe Vlad. Să nu ajungă ca mine, sărman și bolnav.

Îl ascult cum povestește despre copilăria lui Vlad: cum îl trezea dimineața la cinci să-l ducă la muncă în grădină, cum îl certa când lua note mici, cum nu l-a lăsat niciodată să plângă. „Bărbații nu plâng”, îi spunea mereu.

— Acum nu mai vine… Poate că nu mă poate ierta.

Mă ridic și îi promit că voi încerca să-l sun pe Vlad. Nu e prima dată când fac asta pentru pacienți abandonați. Uneori reușesc să aduc familia aproape, alteori primesc doar răceală sau reproșuri.

În acea seară, după tură, mă opresc în fața spitalului și formez numărul lui Vlad. Răspunde după al treilea apel.

— Bună seara, sunt Maria, asistenta tatălui dumneavoastră…

— Știu cine sunteți. Ce s-a întâmplat?

— Tatăl dumneavoastră vă așteaptă zilnic… E foarte trist. Poate ați putea veni sau măcar să-l sunați.

La capătul firului e liniște. Apoi aud un oftat nervos.

— Doamnă, nu pot. Nu pot să-l văd așa. Toată copilăria mea a fost un șir de pedepse și reproșuri. Acum vrea iertare? Să-și asume ce a făcut!

Încerc să-i explic că oamenii se schimbă când suferința îi ajunge din urmă. Că poate are nevoie de o vorbă bună ca să poată merge mai departe.

— Nu înțelegeți… Am încercat ani de zile să-i spun ce simt. Mereu mi-a spus că exagerez sau că sunt slab. Acum e prea târziu.

Închid telefonul cu un nod în gât. Merg spre casă cu pași grei. Pe drum mă gândesc la mama mea, la certurile noastre din adolescență, la cuvintele grele pe care nu le-am mai putut lua înapoi niciodată.

A doua zi dimineață îl găsesc pe domnul Dobre privind pe geam, cu ochii roșii de nesomn.

— Ați vorbit cu Vlad?

— Da… E ocupat acum, dar poate vă va suna curând.

Nu pot să-i spun adevărul. Nu pot să-i spun că fiul lui nu vrea să-l vadă pentru că rana e prea adâncă.

În zilele următoare îl văd cum se stinge încet. Nu mai întreabă nimic, nu mai speră la nimic. Îi citesc din ziarele vechi și îi aduc ceai cald, dar știu că nimic nu poate umple golul din sufletul lui.

Într-o după-amiază ploioasă, când toți pacienții dormeau, intru în salon și îl găsesc plângând în tăcere.

— Maria… Dacă îl vezi vreodată pe Vlad… spune-i că-mi pare rău. Că l-am iubit cum am știut eu mai bine.

Îi strâng mâna și simt cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

Câteva zile mai târziu, domnul Dobre se stinge liniștit în somn. Îi pun mâna pe frunte și îi șoptesc: „Ați fost iertat”.

Când am sunat din nou pe Vlad să-i dau vestea, a tăcut mult timp la telefon. Apoi a spus doar atât:

— Poate într-o altă viață o să reușim să ne iertăm…

De atunci mă întreb mereu: cât de mult rău poate face tăcerea într-o familie? Și cât de greu e să spui „îmi pare rău” înainte să fie prea târziu?