Când prietenia devine o monedă de schimb: Povestea mea cu Irina

— Nu pot să cred că faci asta, Irina! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam în bucătăria ei, cu mâinile strânse pe ceașca de cafea. Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar ploaia bătea în geamuri ca un ceasornic nebun. Irina mă privea peste masa acoperită cu firimituri de cozonac, cu ochii ei reci, pe care nu-i mai recunoșteam.

— Ce fac, Adela? Că nu mai pot să-ți răspund la telefon de fiecare dată când ai nevoie? Că am și eu viața mea? a răspuns ea, ridicând din umeri.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Irina era prietena mea din liceu. Împreună am trecut prin Revoluție, prin examenele de admitere la facultate, prin primele iubiri și primele dezamăgiri. Am lucrat ani buni în același birou de contabilitate din Pitești, ne-am căsătorit cam în același timp și am devenit mame la diferență de câteva luni. Ea a fost nașa fiului meu, iar eu i-am botezat fetița. Eram convinse că nimic nu ne va despărți.

Dar viața nu e niciodată atât de simplă.

Totul a început să se schimbe după ce soțul meu, Marius, a rămas fără serviciu. Dintr-o dată, grijile s-au adunat peste noi ca norii negri înainte de furtună. Eu am început să lucrez suplimentar, iar băiatul nostru, Vlad, avea nevoie de meditații scumpe pentru Bac. În tot acest timp, Irina părea să fie mereu acolo: cu un sfat, cu o vorbă bună sau cu o glumă care să-mi ridice moralul. Dar curând am observat că ajutorul ei venea la pachet cu așteptări.

— Adela, poți să mă ajuți să-i faci declarația fiscală lui Radu? Nu mă pricep deloc la chestiile astea… — mă ruga ea aproape lunar.

— Sigur, Irina, trimite-mi actele! îi răspundeam mereu, chiar dacă eram epuizată după o zi întreagă la birou.

Apoi au început să apară cererile pentru babysitting: „Nu poți să stai tu cu Ilinca două ore? Trebuie să ajung la coafor.” Sau pentru cumpărături: „Adela, dacă tot mergi la piață, ia-mi și mie niște roșii și brânză.” La început nu mi s-a părut nimic ciudat. Prietenele se ajută între ele, nu?

Dar pe măsură ce problemele mele se adânceau și timpul meu liber dispărea, am început să simt că relația noastră e dezechilibrată. Când i-am cerut Irinei să stea cu Vlad două ore cât mergeam la un interviu de angajare pentru Marius, mi-a spus că nu poate: „Am programare la cosmetică. Îmi pare rău!”

Am încercat să nu-i port pică. Poate chiar avea nevoie de acea pauză. Dar când i-am povestit că Marius e tot mai deprimat și că mă simt copleșită, mi-a răspuns sec:

— Adela, toți avem probleme. Nu pot să le rezolv pe ale tale.

În seara aceea am plâns în baie ca un copil. Nu pentru că nu m-ar fi ajutat — ci pentru că mi-am dat seama că prietenia noastră era o stradă cu sens unic.

Au urmat luni de tăcere între noi. O sunam rar și vorbeam doar despre lucruri banale: vremea, prețurile din piață sau ce mai fac copiii. Între timp, Vlad a intrat la facultate la București și am simțit un gol uriaș în casă. Marius a găsit un job prost plătit la o firmă de pază și era tot mai absent. Eu mă agățam de orice fir de speranță — inclusiv de amintirile cu Irina.

Într-o zi, m-a sunat din senin:

— Adela, ai putea să mă ajuți cu niște acte pentru firma lui Radu? E urgent…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am vrut să-i spun „nu”, dar vocea mi-a tremurat:

— Irina… tu mă mai consideri prietena ta sau doar cineva care te ajută când ai nevoie?

A urmat o tăcere grea.

— Adela… nu știu ce vrei să spui. Dacă nu poți, spune direct.

Atunci am realizat adevărul dureros: pentru Irina, prietenia noastră era o tranzacție. Cât timp îi eram utilă — eram „cea mai bună prietenă”. Când am avut eu nevoie de sprijin sau doar de o vorbă bună — s-a retras.

Mi-a luat luni întregi să accept asta. Am încercat să-mi fac alți prieteni — colegele de la birou sau vecinele din bloc — dar nimeni nu părea să umple golul lăsat de Irina. Mama mea îmi spunea mereu:

— Fata mea, oamenii vin și pleacă din viața ta. Nu te agăța de cine nu te vrea aproape.

Dar cum să nu te doară când pierzi pe cineva care ți-a fost alături patruzeci de ani?

Într-o duminică dimineață, pe când făceam ordine prin sertare, am găsit o fotografie veche: eu și Irina la munte, râzând cu gura până la urechi. Am ținut poza în mâini minute întregi și m-am întrebat unde s-a rupt totul.

Poate că prietenia adevărată nu înseamnă doar să fii acolo când celălalt are nevoie de tine — ci să fii acolo și când nu are nimic să-ți ofere în schimb.

Acum încerc să-mi reconstruiesc viața fără Irina. Îmi petrec serile citind sau ieșind la plimbare cu Marius prin parc. Încerc să fiu prezentă pentru Vlad atunci când mă sună din București. Și mă întreb adesea:

Oare câți dintre noi confundăm prietenia cu un simplu schimb de favoruri? Și cât suntem dispuși să dăm fără să primim nimic înapoi?