Casa de la Marea Neagră: Visul care mi-a sfâșiat familia

— Nu mai vreau să aud de casa asta, mamă! Ai distrus tot ce mai era între noi! vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei și mirosul de cozonac proaspăt.

Am rămas cu mâna pe cana fierbinte, simțind cum tremurul degetelor trăda furtuna din sufletul meu. Era Ajunul Crăciunului și visam de ani de zile să-i am pe toți aproape, în casa pe care am cumpărat-o cu greu, la marginea Constanței, cu vedere spre valurile Mării Negre. Dar în loc de râsete și clinchet de pahare, în aer plutea o tensiune tăioasă, ca un vânt rece de iarnă.

— Ioana, nu e corect… Nu pentru asta am făcut totul, am încercat să vă adun… am șoptit, dar fiica mea nu m-a ascultat. S-a ridicat brusc, trântind scaunul.

— Pentru cine ai făcut? Pentru tine! Ca să ai cu cine să te lauzi la vecine că ai toată familia la masă! Dar pe noi ne-ai întrebat ce vrem?

Mihai, fratele ei mai mic, stătea cu ochii în farfurie. Soția lui, Camelia, îi strângea mâna sub masă. Știam că nu-i place să se bage în certuri, dar privirea ei tăioasă spunea totul: „Nu te băga, Mihai. Las-o pe maică-ta să-și asume.”

Mi-am amintit de zilele când copiii mei erau mici și alergau desculți prin curtea veche din Tulcea. Atunci nu exista nimic care să ne despartă. Dar viața ne-a dus pe drumuri diferite: Ioana la București, mereu ocupată cu munca la bancă și cu fiica ei adolescentă, Mara; Mihai rămas în orașul natal, prins între ratele la apartament și jobul la port.

După moartea soțului meu, am simțit că mă sting încet. Singurătatea era ca o ceață groasă care nu se ridica niciodată. Așa s-a născut visul: o casă la mare, unde să-i adun pe toți, să aud din nou râsete de copii și clinchet de tacâmuri la masă. Am vândut apartamentul din Tulcea și am pus tot ce aveam într-o casă mică, dar luminoasă, la marginea Constanței.

— Nu înțelegi că nu putem veni mereu aici? Mara are școală, eu am serviciu! a continuat Ioana. — Și Mihai? Crezi că poate să-și lase copiii și serviciul pentru tine?

Mihai a ridicat privirea:

— Ioana, nu e chiar așa… Mama a vrut doar să fim împreună. Poate că n-a ales cel mai bun moment…

— N-a ales niciodată! A făcut mereu cum a vrut ea!

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: dorința de a-i avea aproape și realitatea că fiecare are viața lui. Mara stătea pe canapea cu telefonul în mână, ignorând totul. Nici măcar nu s-a uitat spre mine când i-am adus prăjitura preferată.

În noaptea aceea n-am putut dormi. Am ieșit pe terasă și am privit marea. Valurile loveau țărmul cu furie, ca și cum ar fi vrut să-mi spună ceva. Am plâns în tăcere, rușinată că visul meu a devenit coșmarul lor.

A doua zi dimineață, Mihai a venit la mine în bucătărie.

— Mamă… știu că ți-e greu. Dar poate ar trebui să le dai timp. Ioana e obosită… și Camelia are dreptate: nu putem trăi după dorințele tale.

— Dar eu ce fac? Să stau singură aici? Să mă uit la poze cu voi?

— Poate găsești ceva care să-ți umple timpul… Poate un club de pensionari sau…

Am izbucnit:

— Nu vreau străini! Vreau familia mea!

Mihai a oftat și a plecat fără să spună nimic.

În zilele următoare casa s-a golit repede. Ioana a plecat prima, Mara nici măcar nu mi-a spus „la revedere”. Mihai și Camelia au stat încă o zi, dar atmosfera era apăsătoare. După ce au plecat și ei, liniștea casei era asurzitoare.

Am început să primesc telefoane rare: „Mamă, suntem bine”, „Nu pot vorbi acum”, „Poate venim la vară”. Simțeam cum distanța crește cu fiecare zi.

Vecina mea, tanti Maria, m-a găsit într-o zi plângând pe bancă:

— Zofia dragă, copiii cresc… Nu poți să-i ții legați de tine cu forța.

— Dar dacă nu mai vin niciodată? Dacă am pierdut tot?

— Nu-i pierzi dacă îi lași liberi. Dacă îi iubești fără să le ceri nimic.

Am încercat să-i ascult sfatul. Am început să merg la biserică duminica și să vorbesc cu alte femei singure. Dar dorul nu trecea.

Într-o zi am primit o scrisoare de la Mara. Era scurtă:

„Buni, îmi pare rău că n-am stat mai mult. Mi-e dor de tine. Poate vara viitoare venim iar la mare.”

Am plâns citind-o. Poate că nu pot forța lucrurile. Poate că dragostea adevărată înseamnă să-i lași pe cei dragi să aleagă singuri drumul lor.

Dar încă mă întreb: oare visurile noastre merită prețul lacrimilor celor dragi? Sau ar trebui să învățăm să iubim fără să cerem nimic în schimb?