Două focuri în mine: Povestea unei alegeri între ură și iertare

— Cum ai putut să faci asta, Irina? Cum? Glasul meu răsuna spart în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mama ne citea povești când eram mici. Acum, aceiași pereți păreau să se strângă în jurul meu, sufocându-mă cu amintiri. Irina stătea în fața mea, cu ochii roșii, dar privirea încăpățânată.

— Livia, nu înțelegi… Nu e așa cum crezi.

— Ba da, exact așa e! Ai luat totul fără să-mi spui nimic. Tata nici nu apucase să fie îngropat și tu deja vorbeai cu notarul. Cum ai putut?

Irina a oftat adânc și a privit pe fereastră. Dincolo de geam, ploaia bătea ritmic în sticla veche. Am simțit cum furia mă arde pe dinăuntru, ca un foc ce nu se mai stinge. Nu era doar despre bani sau casă. Era despre noi două, despre promisiunile făcute când eram copii, despre loialitate și dragoste.

După ce tata s-a stins, totul s-a destrămat. Mama era deja bolnavă de ani buni, iar eu mă ocupasem de ea. Irina venea rar acasă, mereu ocupată cu serviciul ei la București. Dar când a venit vorba de moștenire, a apărut brusc, cu acte pregătite și avocați după ea. M-am simțit trădată ca niciodată.

— Livia, nu vreau să ne certăm. E greu pentru amândouă…

— Greu? Pentru tine? Tu ai ales să fii departe! Eu am rămas aici, am avut grijă de mama, am renunțat la tot pentru familie. Și tu… tu vii acum și iei totul!

Irina a început să plângă în tăcere. M-am ridicat brusc și am ieșit din casă, trântind ușa după mine. Aerul rece de toamnă mi-a tăiat respirația. Am mers fără țintă pe uliță, cu pași repezi, până la poarta lui tanti Maria.

Tanti Maria era vecina noastră de când mă știu. O femeie trecută prin multe, cu ochii blânzi și mâinile muncite. Când m-a văzut la poartă, udă leoarcă și tremurând, m-a chemat în casă fără să întrebe nimic.

— Hai, fată dragă, intră! Ce s-a întâmplat?

Am izbucnit în plâns pe scaunul ei vechi din bucătărie. I-am povestit totul printre sughițuri: moartea tatei, boala mamei, trădarea Irinei. Tanti Maria m-a ascultat fără să mă întrerupă.

— Știi ce mi-a spus mie bătrânul meu odată? Că în fiecare om sunt două focuri: unul care arde de ură și altul care încălzește prin iertare. Pe care-l hrănești, acela crește.

Am tăcut mult timp după vorbele ei. În mintea mea se derulau imagini cu mine și Irina mici, alergând prin grădină, râzând fără griji. Cum ajunseserăm aici?

— Dar cum să iert când doare atât de tare? am întrebat încet.

— Nu-i ușor, fată dragă. Dar dacă lași focul urii să te ardă pe dinăuntru, n-o să mai rămână nimic bun din tine. Și atunci cine pierde?

Am plecat acasă târziu în noapte. Irina nu mai era acolo. Pe masă lăsase o scrisoare:

„Livia,
Știu că te-am rănit și nu știu dacă mă vei putea ierta vreodată. Am făcut ce am crezut că e mai bine pentru mine — poate am greșit. Dar te rog să nu uiți că ești sora mea și că te iubesc.
Irina”

Am citit scrisoarea de zeci de ori în acea noapte. Furia se lupta cu dorința de a o suna și de a-i spune tot ce simțeam — dar nu am făcut-o. Zilele au trecut greu. Mama întreba mereu de Irina; îi spuneam că e ocupată la serviciu.

Într-o duminică dimineață, când făceam ordine prin lucrurile tatei, am găsit o fotografie veche: eu și Irina pe genunchii lui, râzând amândouă cu gura până la urechi. Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine — sau poate se vindecă puțin câte puțin.

Am decis să-i scriu Irinei:

„Irina,
Nu știu dacă pot să te iert acum. Dar vreau să încerc. Pentru tata, pentru mama și pentru noi două. Poate într-o zi vom putea sta din nou la aceeași masă fără să ne doară atât de tare.”

Nu știu ce va fi mai departe. Poate focul urii va mai mocni mult timp în mine sau poate voi găsi puterea să-l sting cu iertare. Dar știu că alegerea e a mea.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi alegem să hrănim focul care ne mistuie în loc să-l stingem cu iertare? Ce fel de oameni devenim atunci?